Povestea unei familii terorizate de regimul Ceauşescu, relatată în The Guardian

În 1983, tatăl ei, Ion, şi-a pus cel mai bun costum şi a plecat la Bucureşti, într-o călătorie care avea să schimbe pentru totdeauna destinul familiei sale. Şi-a parcat maşina – o Dacie roşie – pe o stradă aglomerată şi a montat pe ea câteva pancarte. „Criminalule, nu vrem ca tu să ne conduci!”, scria pe una dintre ele. „Ce aperi mai mult, dinastia Ceauşescu sau drepturile şi libertăţile omului?”, scria pe o alta, în care acuza armata, justiţia şi poliţia comunistă.

România se afla pe atunci în plin regim totalitar al lui Ceauşescu. Acasă, Carmen, în vârstă de 12 ani, era convinsă că protestul tatălui ei se va încheia prin moartea acestuia. „Eram convinsă că era o misiune sinucigaşă. M-am simţit abandonată. Nu eram chiar pregătită să îmi sacrific tatăl pentru un ideal politic, oricare ar fi fost acesta”, îşi aminteşte poeta Carmen Bugan.

Ea simţea şi multă mânie în acel moment: „Pentru multă vreme, simţeam cumva că noi eram mai puţin importanţi pentru el decât cauza României”.

Ion a avut motivele sale când şi-a ales momentul pentru a protesta la Bucureşti. Soţia lui, Mioara, era în spital, din cauza unor complicaţii apărute după naşterea fratelui mai mic al lui Carmen. Sora ei se afla în alt oraş, unde urma cursurile unei şcoli de gimnastică. Carmen a rămas cu bunica ei pentru a înfrunta anchetele Securităţii, poliţia secretă, care le-a interogat şi le-a devastat casa, încercând să găsească alte dovezi ale „trădării” lui Ion. În acel moment, Carmen nu ştia dacă tatăl ei trăia sau era mort.

După 23 de ani, Carmen, o poetă care trăieşte la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, a scris un frumos volum de memorii – „Burying the Typewriter” -, o idilă despre copilărie, agrementată de o conştientizare tot mai mare a opresiunii. Părinţii ei aveau o băcănie, iar ea a asistat încă de la o vârstă fragedă la dispariţia din rafturi a alimentelor, la micşorarea raţiilor şi la cozile pe care le făceau oamenii.

Însă, până la protestul tatălui ei, prima dovadă despre activismul părinţilor ei a descoperit-o atunci când l-a surprins pe tatăl ei în timp ce îşi îngropa maşina de scris în grădină. Auzea în fiecare noapte zgometele făcute de tastele maşinii, atunci când mama şi tatăl ei scriau pamflete pro-democraţie. Ziua, auzea poveşti despre alţi disidenţi din blocul comunist, ascultând programele postului de radio Europa Liberă.

Atunci când tatăl ei a dispărut, a înţeles că mama ei l-a ajutat cu confecţionarea pancartelor protestatare, nu doar pentru faptul că ea credea sincer în acţiunile soţului ei: „Era mai mult de atât, o făcea pentru familia ei. Simţea că dacă îl ajuta astfel, acele lucruri vor rămâne secrete”, spune Carmen Bugan.

Cu soţia în spital, care nu putea să îl mai tempereze, anii de activism politic au „explodat” în Ion. „Tatăl meu nu se mai simţea supravegheat de mama. S-a simţit mai liber pentru a se concentra asupra muncii sale, pentru că mama nu mai era acolo pentru a-i reaminti cât de periculos era ceea ce făcea el şi pentru a-l opri”, spune Carmen.

Vorbind despre motivaţia din spatele acţiunii tatălui ei, Carmen Bugan spune: „Era acum ori niciodată, era un lucru disperat. Însă el înţelegea riscurile. Ştia tot – despre tortură, despre faptul că era urmărit şi că va fi pedepsit pentru convingerile lui politice. Era pregătit pentru sacrificiu”. „Nu simţeam că s-ar fi sacrificat doar pe el. Simţeam că ne-a sacrificat pe toţi”, a adăugat ea, după o scurtă pauză.

Ion nu a fost ucis, însă a fost trimis la închisoare. Microfoane au fost montate în casa lor, chiar şi la toaletă. Carmen şi ceilalţi membri ai familiei sale nu puteau să vorbească niciodată despre ceea ce simţeau. Prietenii şi vecinii au fost obligaţi să informeze Securitatea despre toate acţiunile familiei. Profesorii au fost obligaţi să îi persecute pe copii, instigându-i pe ceilalţi elevi să îi agreseze. Poliţia a descoperit maşina de scris îngropată în grădină. Mioara a fost dată afară din învăţământ şi obligată să divorţeze de Ion.

Ion a fost în cele din urmă eliberat, în urma unui decret naţional de amnistiere, semnat cu scopul de a degaja puţin închisorile româneşti supraaglomerate din 1987, însă supravegherea familiei s-a intensificat.

În ciuda mâniei pe care Carmen şi mama ei o aveau faţă de Ion, familia a devenit mai sudată. „Ţi-ai imagina că un astfel de lucru i-ar îndepărta pe oameni – reproşurile, regretele, închisoarea… În cazul nostru, însă, lucrurile s-au petrecut exact invers”. Opresiunea i-a apropiat; ei nu puteau să aibă încredere în prieteni şi în comunitate. „Am simţit întotdeauna că eram cinci degete de la o mână – niciunul dintre noi nu putea face ceva fără ajutorul celorlalţi”, spune Carmen Bugan, vorbind despre ea, părinţii, fratele şi sora ei.

„Am fost forţaţi de necesitate să ne încredem unii în alţii, iar acest sentiment este foarte rar în viaţă. Era frumos. Am clădit o relaţie foarte apropiată între noi. Putem să ne citim gândurile între noi. Fiecare dintre noi era umbra celorlalţi”, spune Carmen Bugan.

La vârsta de 18 ani, Carmen a cerut azil politic la ambasada Statelor Unite ale Americii din Bucureşti. Ajutată, a reuşit să scape de Securitate, a luat contactul cu ambasada şi a solicitat statutul de refugiat. „A fost unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea – am avut un rol”, spune ea. Abia mult mai târziu a aflat că tatăl ei a fost declarat „prizonierul politic al lunii”, în 1986, pe o listă alcătuită de Amnesty International. Se pare că publicitatea de care se bucura tatăl ei în Occident ar fi oprit autorităţile române comuniste să facă astfel încât întreaga familie să dispară.

Atunci când întreaga familie a plecat din ţară, oficialii de la biroul de paşapoarte i-a întâmpinat cu un avertisment sumbru: dacă vor vorbi împotriva lui Ceauşescu vor fi „vânaţi” şi asasinaţi.

Atunci când treceau graniţa spre Iugoslavia, un pasager din tren le-a oferit o cutie de Coca-Cola. Tatăl ei i-a cerut acelui pasager să bea primul din cutie. Se temea să nu fie otrăvit. Văzând că totul era în regulă, au băut cu toţii din acel simbol al Occidentului, „ca şi când ar fi fost apă sfinţită”, îşi aminteşte Carmen Bugan.

În săptămânile care au urmat după stabilirea familiei în oraşul Grand Rapids din statul Michigan, în noiembrie 1989, Carmen era încă terorizată şi credea că membrii congregraţiei Martorii lui Iehova erau agenţi ai Securităţii. Suspiciunile dispar greu…

Întrebată dacă în acei ani membrii familiei sale au întâmpinat greutăţi în a-şi exprima sentimentele reale, după ce au ajuns în siguranţă în America, Carmen spune că părinţii ei nu sunt genul de persoane care îşi ascund sentimentele. De Crăciun, în 1989, a urmat o reală „eliberare psihică”: enoriaşii bisericii care le-au oferit primul adăpost în care să locuiască după ce au ajuns în Statele Unite i-au găsit pe membrii familiei Bugan „dansând, strigând şi plângând” în faţa televizoarelor: în România avea loc o revoluţie, iar Ceauşescu a fost înlăturat de la putere.

Tatăl ei a vrut să se întoarcă în România. „Revoluţia era cel mai mare vis al său şi se petrecea fără el”. Însă soţia şi copiii au insistat pentru a rămâne în America. „Eram oameni foarte obosiţi. Simţeam că nu mai aveam la ce să ne întoarcem acolo”, spune Carmen Bugan.

Au devenit refugiaţi politic şi imigranţi model. Carmen a fost prima care şi-a găsit de lucru, la vârsta de 19 ani, lucrând într-un restaurant, iar mama şi sora ei au devenit asistente medicale. Tatăl ei a devenit administratorul unei şcoli, iar fratele ei luptă acum pentru armata americană în Afganistan.

Carmen a studiat la universităţile Michigan şi Oxford şi a devenit poetă. Scriind despre copilărie, a descoperit o metodă de a retrezi la viaţă sentimente pozitive despre o ţară de care încă se simte înstrăinată. Sentimentele ei s-au modificat din nou, atunci când s-a decis să acceseze vechile dosare întocmite de Securitate despre familia ei, ce pot fi acum consultate la Arhivele de stat din România. După multe luni de birocraţie, a intrat în posesia dosarelor despre tatăl ei: 18 volume şi aproape 1.500 de documente.

Dintr-o dată, a avut o nouă percepţie despre opresiunea la care a fost supusă familia ei – „o nouă identitate arhivată”, spune ea. A aflat că tatăl ei – al cărui nume codificat era Andronic în acele raporate – era monitorizat încă din anul 1961, după ce a făcut câteva comentarii admirative la adresa Americii, care participa la cursa spaţială pentru plasarea primului om pe Lună.

Carmen are în continuare o relaţie foarte apropiată cu părinţii ei, care acum sunt pensionari, dar încă întâmpină greutăţi atunci când vine vorba de a avea o relaţie cu România. Locuieşte la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, iar soţul ei lucrează la CERN, organizaţia europeană pentru cercetări nucleare. „Cred că aparţin graniţelor. Mă simt mai sigură din punct de vedere psihologic dacă am două ţări, două locuri în care pot să merg”, spune ea.

Ea spune totodată că uneori se simte pe jumătate ruşinată de faptul că este româncă. „Pentru un guvern, să facă aşa ceva poporului său, e ceva ruşinos”. Chiar şi acum, la 23 de ani de la plecarea din ţară, Carmen are doar doi prieteni apropiaţi din România. „Încă sunt suspicioasă. Te întrebi mereu care a fost trecutul lor – erau de partea informatorilor? Erau de partea poliţiei secrete?”.

Cu toate acestea, poeta simte o dorinţă inevitabilă de a reintra în contact cu ţara natală. Subiectele din cărţile ei sunt şi mai apropiate, având în centrul lor România. „Chiar vreau să mă întorc? România este oare Soarele, iar eu sunt ca o tulpină de floarea soarelui?”, se întreabă Carmen Bugan.