24 ianuarie – Unirea Principatelor Române. Se împlinesc 164 de ani de la Mica Unire

24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române. Ministerul Apărării Naţionale organizează, marţi, împreună cu autorităţile centrale şi locale, ceremonii militare şi religioase în garnizoanele în care există monumente dedicate Unirii Principatelor Române.

Potrivit MApN, în Bucureşti va avea loc, de la ora 10,00, la Monumentul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Dealul Patriarhiei Române, o ceremonie de depunere de coroane de flori.

Tot în Capitală se va desfăşura, de la ora 12,00, la Mormântul Ostaşului Necunoscut din Parcul Carol I, o ceremonie în care vor fi decorate Drapelele de Luptă ale Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” şi Brigăzii 15 Mecanizată „Podu Înalt”.

Românii sărbătoresc la 24 ianuarie Unirea Principatelor Române din anul 1859, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică al liderilor din cele două principate româneşti – Moldova şi Ţara Românească şi prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Alte articole

Încă o aberație din seria Diana Șoșoacă: vrea să schimbe capitala țării: „Am văzut că nu de la București se dă startul patriotismului”

Cristian Tudor Popescu: „Cuza n-ar fi considerat astăzi bun român. Ar fi fost acuzat că e un urâtor de BOR, ba chiar un anticreștin”

Unirea Principatelor Române este sărbătorită, în fiecare an, la data de 24 ianuarie, când este marcat un eveniment major din istoria ţării noastre reprezentând primul pas făcut spre înfăptuirea statului naţional unitar român. La 24 ianuarie/5 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domn şi al Ţării Româneşti, după ce la 5/17 ianuarie 1859 fusese ales domn al Moldovei, realizându-se astfel unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur domnitor.

În urma Congresului de la Paris, ce s-a desfăşurat în perioada 13/25 februarie-18/30 martie 1856, protectoratul rusesc asupra Principatelor a luat sfârşit. În ultima zi a Conferinţei, a fost semnat tratatul ce prevedea ca în Principatele Române, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei), cu menţinerea suzeranităţii otomane. Totodată, Poarta se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât, totodată, convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări.

Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească au votat, la 7/19 octombrie 1857 şi, respectiv, la 8/20 octombrie 1857, două rezoluţii în care cereau: autonomia şi neutralitatea celor două Principate şi unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinţ străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ şi constituţional, Adunarea obştească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor şapte puteri.

Prin Convenţia de la Paris semnată cu prilejul lucrărilor Conferinţei Puterilor garante (10/22 mai-7/19 aug. 1858), privind organizarea Principatelor Române, s-a stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al celor două ţări române. Acestea se aflau în continuare sub suzeranitatea Porţii şi a „garanţiei colective” a marilor puteri dar urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate, se arată în lucrarea „Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

În Moldova, lucrările Adunării Elective au fost deschise la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, fiind validate mandatele a 55 de deputaţi. În seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, după mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost acceptată în unanimitate de deputaţii prezenţi. Adunarea Electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza fiind votat în unanimitate de cei 48 de deputaţi prezenţi. După alegerea sa, domnul Moldovei a rostit în faţa Adunării următorul jurământ: „Jur în faţa ţărei mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cei ce m-au iubit şi pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române”, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

În Ţara Românească, alegerile pentru Adunarea Electivă s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859, deputaţii conservatori obţinând 46 dintre cele 72 de mandate. La 22 ianuarie/3 februarie 1859, lucrările Adunării Elective s-au deschis într-o atmosferă incendiară. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” din Bucureşti unde atât deputaţii majorităţii conservatoare, cât şi cei ai Partidei naţionale căutau o soluţie. În cele din urmă, la propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluţia dublei alegeri. Lucrările au fost reluate în dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00. În numele Partidei naţionale, avocatul Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi, subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Reveniţi în sala de şedinţe, cei 64 de deputaţi, prin votul lor, l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut o victorie importantă în realizarea statului modern român.

La 25 ianuarie/6 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a numit pe Ioan Al. Filipescu, primul prim-ministru al Ţării Româneşti.

O delegaţie a Adunării Elective a Moldovei, condusă de Costache Negri, şi o delegaţie a Adunării Ţării Româneşti, în frunte cu Ion I. Filipescu, reunite apoi într-una singură, condusă de Costache Negri, a sosit, în februarie 1859, la Istanbul, pentru a obţine de la Poartă acordarea învestiturii pentru domnitor. În toată această perioadă, din februarie şi până în iulie, în vederea obţinerii recunoaşterii dublei alegeri a lui Al. I. Cuza de către guvernele statelor europene, au avut loc o serie de misiuni diplomatice la: Paris, Londra, Torino – Vasile Alecsandri; Berlin, Viena – Ludovic Steege; Berlin, Paris – Ştefan Golescu; Sankt Petersburg – principele Obolenski. („Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, 2003).

Alexandru Ioan Cuza a sosit la Bucureşti, la 8/20 februarie, unde a fost primit cu mult entuziasm. După jurământul din Adunarea electivă a Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza, acum domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, a emis o proclamaţie către poporul român.

La 1/13 aprilie 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris a Puterilor garante (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept.), alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite a fost recunoscută de jure. Austria a recunoscut de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. La rândul său, Poarta a emis, la 22 noiembrie/4 decembrie 1861, „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care se admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, fapt care presupunea o serie de măsuri importante, între care: reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor elective într-una singură; suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani; instituirea în fiecare principat a câte unui consiliul provincial, ce urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local, potrivit sursei amintite mai sus.

Primul guvern unitar al României a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862, în fruntea acestuia fiind numit Barbu Catargiu. A urmat deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, a primului Parlament al României.