Unirea Principatelor are o însemnătate crucială. Început în anul 1848, procesul de unire a celor două principate s-a bazat pe apropierea puternică economică și culturală între cele două țări. Țara Românească s-a unit cu Moldova sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost primul și cel mai important pas pe calea înfăptuirii statului unitar național, care a deschis calea spre Marea Unire sărbătorită pe 1 decembrie 1918.
Procesul de unire a început în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniei lui Mihail Sturdza și mai târziu în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Alexandru Ioan Cuza, fost colonel moldav, a fost ales domnitor al ambelor principate, pe 5 ianuarie 1859 în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1858 în Țara Românească. Faptul împlinit pe data de 24 ianuarie a fost considerat o încălcare a Convenției de la Paris, de Poarta Otomană și Austria, însă, conform textului Convenției din 1858, nu se stipula ca domnii aleși pentru cele două Principate să fie persoane diferite.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din ambele țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Guvernul și Parlamentul și a realizat unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în anul 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Pe 1 iulie 1866, prin Constituția adoptată, Principatele Unite încep să se numească în mod oficial România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.