Angela Gheorghiu: Nu fac nimic întâmplător. Vezi cea mai recentă piesă a sopranei, „Copacul” VIDEO

Angela Gheorghiu vorbeşte în interviul acordat Mediafax despre piesa „Copacul”, al cărei videoclip a fost lansat recent împreună cu MediaPro Music, dar şi despre primul album de colinde pe care îl pregăteşte, precum şi despre reacţia publicului din România şi din alte colţuri ale lumii în timpul concertelor sale.

„Copacul” este o piesă compusă de Zsolt Kerestely, care a fost interpretată iniţial în 1975, de regretatul Aurelian Andreescu. Filmările pentru videoclipul „Copacul” lansat de Angela Gheorghiu au avut loc la sfârşitul lunii mai, într-un conac părăsit de pe domeniul fostului Palat Ghika, în regia lui Bobby Păunescu, iar director de imagine a fost Viorel Sergovici. Reorchestrată special de Steven Mercurio, înregistrarea piesei a fost realizată în studioul Radio România, alături de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare.

Interviul acordat pentru Mediafax de soprana Angela Gheorghiu:

Alte articole

Angela Gheorghiu, postare incendiară la 10 ani de relație cu iubitul mai tânăr cu 22 de ani: „Este pe cale de dispariţie”

S-a aflat marele secret al sopranei Angela Gheorghiu. Ce legătură avea cu Securitatea

Reporter: Aţi lansat recent videoclipul piesei „Copacul”. Cum a fost primit de public?

Angela Gheorghiu: A fost altfel povestea. Mi-am propus să înregistrez această melodie. A fost un gând de-al meu de când eram mică, sigur că ascultam tot felul de voci, de toate felurile, imitam pe toată lumea şi mi-a plăcut foarte mult vocea lui Aurelian Andreescu şi mai mult melodia în sine, ce transmitea ea şi era foarte vocală – contează foarte mult pentru mine. Adică aveam ce să spun pe o astfel de melodie şi odată mi-am spus – pentru că întotdeauna cânt muzică românească schimbându-mi aşa ce să mai cânt, ce să mai cânt -, a venit într-o zi ideea să cânt Zsolt Kerestely şi mi s-a părut foarte inspirat, mesajul cuvintelor este foarte frumos şi l-am cântat într-un concert la Londra, O2 se numeşte arena, cu Placido cântam atunci (Placido Domingo, n.r.), şi la sfârşit am cântat piesa. Îmi aduc aminte de orchestră, că erau puţin debusolaţi, pentru că era altceva, dar a avut un impact atât de mare şi atât de important încât mi-am spus că trebuie să-l înregistrez şi am vrut să-l înregistrez în momentul în care am fost asigurată de prietenii mei, de Bobby Păunescu şi că avem şi un cameraman şi, în ultima vreme, mi-am dat seama că pot să fac ceva cum vreau eu şi nu cum impune o formaţie. Că am făcut cu Holograf un clip şi eu m-am dus pur şi simplu acolo şi au făcut ce au vrut în mintea lor. Bineînţeles, nu era pe gustul meu, se înţelege. Am acceptat de prietenie, dar nu este Angela, a fost o Angela foarte, cum să spun, altruistă. Mi-a plăcut foarte mult şi mesajul, şi melodia, dar… mă rog, eu am muncit foarte mult la melodie, i-am ajutat cu sunet, cu orchestraţie. Totul e făcut de mine, în orice caz.

De data asta, am vrut ca orchestraţia să fie făcută de un profesionist şi Steven Mercurio este un tip care face mult pentru Sting sau pentru prieteni de-ai mei şi am văzut rezultatul, adică omul are o structură clasică şi eu, punând piesa asta într-un concert de muzică clasică, nu voiam să fie aşa o mare discrepanţă. Este, se aude că e crossover, că este altceva, nu mai e Puccini şi Verdi, dar are o forţă extraordinară melodia. Mi-am pus tot sufletul şi sunt foarte sinceră când fac ceva. Mi-a plăcut pur şi simplu. Când şi Bobby şi Viorel Sergovici, pentru că am lucrat înainte cu tatăl lui, am văzut în ani de zile, deci au demonstrat că am cu cine sta de vorbă şi că vor face o treabă bună, am început să pun în mişcare ceea ce trebuie pus în mişcare ca să ajungi la un astfel de rezultat.

Rep.: Sunteţi mulţumită de rezultat?

A. G.: Normal că da. S-a muncit enorm la el. În momentul în care faci ceva este ceea ce poţi face mai bine în momentul respectiv, cu acel moment artistic. Pentru mine, bineînţeles, aşa ceva este ca şi cum aş avea un desert, ca şi cum aş mânca o prăjitură, pentru că niciodată nu se va compara – cu tot respectul faţă de oricine – nu se va compara cu „Tosca” sau „Traviata”. Fiecare trebuie să-şi ţină, bineînţeles, proporţiile, dar eu am vrut să fac asta dintr-o simplă plăcere, mi-a făcut plăcere. Şi am făcut, este mult mai simplu decât îţi imaginezi.

Rep.: Pregătiţi un album de colinde. Când va avea loc lansarea?

A. G.: Eu nu sunt aici când discul se va pune în vânzare. Este pentru prima oară un disc extrem de muncit şi făcut la cel mai important nivel posibil, făcut vreodată în România. Prima oară voiam să facem un mixt cu colinde străine şi româneşti, s-au făcut deja cele străine, dar vrem să le punem pe piaţă în anul care vine, eu am vrut acum doar româneşti, deci eminamente românesc, da capo al fine (de la început până la sfârşit, n.r.). În primul rând că s-a reorchestrat fiecare sunet, orice există pe acel disc este făcut pentru mine special, după vocea mea, după ce am crezut eu că este bine pentru fiecare colind în parte. Colinde pe care voi le ştiţi, altele pe care nu le ştiţi, le veţi descoperi. Toată lumea, sunt sute de oameni care au participat, de la orchestratori la orchestra în sine, corul Madrigal, cei care distribuie discul şi care se ocupă de tot ce înseamnă partea asta administrativă – este, pentru mine, pentru prima oară când fac discul de colinde, dar şi aici am avut o experienţă.

Am cântat odată „O, ce veste minunată” într-un concert acapella, la Covent Garden, nu mai aveam – atâtea bisuri am făcut -, nu mai aveam nimic, nicio partitură: „Trebuie să găsesc ceva, trebuie să găsesc ceva”, cum era în decembrie, am ieşit pe scena şi le-am zis „Am să vă cânt un colind pe care l-am învăţat de la tata”. Ţin minte că eram în bucătărie şi i-am zis „Tată, vreau şi eu să cânt un colind, învaţă-mă!” şi m-a învăţat „O, ce veste minunată”. De aceea, se numeşte discul în felul ăsta, titlul în sine are un mesaj, la mine nu e făcut nimic întâmplător, nu mă trezesc făcând lucruri, le fac cu toată inima, cu profesionalismul maxim posibil acolo unde mă aflu. Şi asta a fost una din experienţe şi publicul a fost ceva… nu-ţi poţi imagina ce fost.

A doua experienţă a fost la New York. Există pe Fifth Avenue o catedrală, se numeşte Saint Patrick, şi m-a întrebat odată cardinalul – am cântat, se face slujba de Crăciun, pe 24 seara şi se transmitea în toată America şi am cântat cântece obişnuite de Crăciun – am zis ok, sunt de acord să vă cânt ce vreţi voi, dar, cu o condiţie, dacă eu voi cânta un colind românesc şi aşa am cântat „O, ce veste minunată” atunci. A fost o experienţă extraordianră. Mi-am imaginat dacă pentru ei are acest efect şi sigur că pe undeva psihologic se înţelege, când un artist cântă în limba natală îşi pune el acolo tot sufletul, pentru că n-ai cum să nu fii aşa. Eu sunt o persoană… eu nu glumesc când fac lucrurile astea, ori le fac, ori nu le fac. Cu inima, în primul rând cu inima. Sigur că toate trebuiesc studiate, eu studiez de la 14 ani, am făcut multă şcoală la viaţa mea, nimic nu e aşa hocus pocus. Dar, din punct de vedere al colindelor, mi-am zis „într-o zi gata, fac”… S-a început, de fapt, dintr-o idee şi o surpriză de fapt mi s-a făcut. La un moment dat, mi-au spus „vezi că, într-o lună de zile, noi înregistrăm colinde”. A trebuit să ne întâlnim, să vedem fiecare, să ne alegem un repertoriu, în ce tonalitate, ce să punem, cum să sune ca orchestraţie, deci e gândit moment cu moment, secundă cu secundă. Ca să fie – cum spun eu – ca la carte sau după vocea mea.

Rep.: Vorbeaţi despre reacţia publicului în timpul concertelor. Este diferit publicul din România faţă de cel din alte colţuri ale lumii?

A. G.: Sunt aşa de prost obişnuită. În ghilimele spus. În sensul că e de bine peste tot. Pentru mine, n-are nicio importanţă. Eu habar n-am unde sunt. Răspunsul la întrebarea asta eu nu pot să-l dau, pentru că, de ani de zile, de o viaţă, eu văd aceeaşi reacţie. Nici nu îi aud vorbind, reacţia lor este… eu ştiu.. cu picioarele… am tot felul de reacţii. Sunt în anumite ţări în care fac aşa ca un fel de joc ritmic cu aplauzele, aplaudă cu picioarele, se fluieră. E fără limite. Sunt obişnuită aşa şi când nu e aşa nu ştiu cum e. Nu e nicio diferenţă.

Rep.: Spuneaţi la un moment dat că cel mai mare proiect al vieţii artistice ar fi crearea unui auditorium la Bucureşti. În ce stadiu se află acest proiect?

A. G.: Nu este numai asta, eu am făcut o fundaţie, Angela Gheorghiu, şi sigur că am nevoie, bineînţeles, de susţinere, şi sper că şi primul ministru şi oamenii care sunt de acord cu lucrul ăsta…, îmi doresc festivalul Angela Gheorghiu – aşa cum trebuie – un concurs, poate masterclass, lucruri de genul ăsta. Ca şi sala, nu este foarte uşor s-o pui în mişcare şi sper ca cei care mi-au promis, deci în speţă primul care a avut gură foarte mare a fost Sorin Oprescu, şi sper să se ţină de cuvânt şi să fie om serios. Până acum este aşa într-un fel de tăcere. Adevărul că nici eu nu sunt, sunt mai tot timpul plecată, acum sunt într-o perioadă de turnee, ce să spun, nu este foarte uşor. Trebuie să pui foarte multe lucruri… ştiu poziţionarea, ştiu unde este, despre ce e vorba, dar trebuie să fie un concurs pentru arhitecţi, nu este foarte uşor, nu e chiar hocus pocus aşa ceva.

Rep.: Ce proiecte mai aveţi până la sfârşitul anului?

A. G.: Am concert la Munchen, Paris, Viena, mă duc la Moscova, este o gală pentru preşedinţii lor acolo, vin pe 21 decembrie, am un concert de Crăciun la Sala Radio, pentru că dirijorul Tiberiu Soare şi orchestra au făcut lucrul ăsta pentru mine. Aşa a fost înţelegerea, subiectivă recunosc, pentru că nu este sala ideală şi câţi oameni pot să încapă acolo, dar se va filma şi atunci e bine, scoatem afară ce facem înăuntru.

Soprana Angela Gheorghiu este un superstar al operei internaţionale. S-a născut la Adjud şi, încă din copilărie, a fost clar că destinul său este muzica. A absolvit Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde a cunoscut-o pe Mia Barbu. Angela Gheorghiu şi-a făcut debutul internaţional în 1992, la Royal Opera House Covent Garden, în „La Bohème”, la Metropolitan Opera din New York şi la Opera de Stat din Viena. La Royal Opera House Covent Garden a cântat pentru prima dată în mult aclamata „La Traviata”, în 1994, când BBC a difuzat această operă. „S-a născut o stea”, remarca presa în acea perioadă.

De atunci, Angela Gheorghiu a cântat în toate marile opere din lume, la New York, Philadelphia, Londra, Paris, Salzburg, Berlin,Tokyo, Roma, Seul, Veneţia, Atena, Monte Carlo, Chicago, Sao Paolo, Los Angeles, Lisabona, Valencia, Palermo, Amsterdam, Kuala Lumpur, Zürich, Vienna, Salzburg şi multe altele.

Angela Gheorghiu a semnat primul său contract de înregistrări în 1995, cu Decca, cu care a lucrat la realizarea mai multor DVD-uri, printre care „La Traviata” şi „Adriana Lecouvreur” cu orchestra Royal Opera House Covent Garden, „L’elisir d’amore” cu Orchestre de l’Opéra de Lyon, „La Boheme” cu Orchestra del Teatro alla Scala di Milano şi CD-uri precum „Arias” cu Orchestra del Teatro Regio di Torino, „Verdi Heroines” cu Orchestra Sinfonica di Milano „Giuseppe Verdi”, „My World and Mysterium” cu London Philharmonic Orchestra. Angela Gheorghiu a jucat rolul titular din filmul „Tosca” de Benoit Jacquot, dar şi rolul Julietei în „Romeo et Juliette” pentru Online Classics.

Pentru cariera ei strălucită, Angela Gheorghiu a primit mai multe distincţii, printre care La Medaille Vermeille de la Ville de Paris şi titlurile de Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor, dar şi de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor acordate de Guvernul francez. În decembrie 2010, Angela Gheorghiu a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte din Iaşi. În acelaşi an, Angela Gheorghiu a fost decorată cu Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor – cea mai înaltă decoraţie acordată de către preşedintele României. În octombrie 2012, Angela Gheorghiu a primit Medalia „Nihil Sine Deo” din partea Regelui Mihai I al României, pentru promovarea valorilor culturii româneşti în străinătate.