Există două variante ale acestor rachete fabricate de ruşi din anii ’70: Buk -M1 şi Buk-M2, denumite în teminologia NATO ‘Gadfly SA-11’ şi ‘Grizzly SA-17’.
Particularitatea lor: ”Ele pot atinge ţinte la o altitudine de 72.000 de picioare (22.000 de metri), respectiv de două ori mai mult decât înălţimea de 33.000 de picioare la care zbura Boeingul 777”, provenind de la Amsterdam şi care avea destinaţia Kuala Lumpur, a declarat pentru AFP Doug Richardson, redactor-şef al revistei britanice ”Jane’s Missiles & Rockets”.
Sistemele Buk sunt mobile, instalate pe vehicule. Ele pot lovi avioane, drone, elicoptere, rachete de croazieră şi alte ţinte.
”Este echivalentul electronic al unei santinele care întreabă ‘Cine-i acolo ?’. Dacă nu există răspuns, tot ceea ce ştii este că nu e vorba de un avion de luptă în tabăra ta. Dar aceasta nu-ţi arată că eşti pe cale de a viza un avion de linie”, a explicat el.
Utilizarea acestor rachete ”este complexă. Este nevoie de trei camioane, unul pentru postul de comandament, altul pentru transportarea radarului şi unul pentru a trage proiectilele”, a precizat expertul.
Recurgerea la astfel de rachete ”necesită mulţi oameni, mult antrenament şi multe piese de schimb”, a subliniat la rândul său Edward Hunt, analist pe probleme de apărare de la IHS Jane.
Rachetele sol-aer Buk sunt foarte răspândite. Înainte de declanşarea conflictului din Ucraina, Kievul avea între şase şi opt baterii conţinând fiecare câte patru rachete, a mai spus el.
Rusia deţine mult mai multe, precum şi sisteme sol-aer mai sofisticate, îndeosebi S-300 şi S-400, dar nu se ştie dacă aceste sisteme sunt desfăşurate în regiune.
Ultimele variante de rachete sol-aer au fost concepute la o fabrică din Ulianovsk (pe Volga) de către societatea Almaz-Antey, vizată recent de recentele sancţiuni americane.