Cum a obţinut Nicolae Ceauşescu diploma de bacalaureat

În spiritul anilor ’90, Gheorghe Maurer a declarat că-l cunoscuse puţin pe Nicolae Ceauşescu înainte de a lua puterea, scrie historia.ro. Dar că apreciase dorinţa acestuia de-a învăţa. I-o revelase rugămintea lui de-a interveni pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i îngăduie continuarea studiilor.

Citeşte şi Teorie INCREDIBILĂ despre moartea lui Ceauşescu: Blestemul comorii

Mai jos decât poporul muncitor

Contextul amintirii lui Maurer pare a fi obligaţia trasată comuniştilor de statutul partidului: aceea de „îmbogăţire” a cunoştinţelor politice şi a culturii generale. Dar, în 1957, prin legiferarea obligativităţii învăţământului de şapte clase, liderii partidului s-au găsit în inferioritate faţă de media educaţiei  clasei muncitoare.

Ce-i drept, se luaseră din vreme măsuri de formare a cadrelor noi de conducere. Pentru rezerva de nădejde, cu recomandări speciale, s-a admis trecerea din învăţământul primar direct în facultate prin puntea unor „şcoli” de şase luni sau un an.

A fost şi cazul Mariei Bobu, ultimul ministru comunist al Justiţiei din România. Născută în 1925, după şcoala  primară din satul buzoian de baştină şi stagiul de muncitoare la o fabrică de perii, a făcut Şcoala juridică, de un an, din Bucureşti. Suficient cât să fie unsă, întâi, judecător, apoi procuror.

Cu alt dosar bazat pe bune recomandări, a absolvit – în doi ani şi  la fără frecvenţă -, Facultatea de Drept.

Citeşte şi De ce Elena Ceauşescu i-a trimis lui Nichita Stănescu ministrul Sănătăţii la uşă

Meditaţii la Comitetul Central

Situaţia aceasta era aproape generală la nivelul nomenclaturii şi al angajaţilor din aparatul central de partid. Ca să-i mediteze pe aceştia pentru examene au fost aduşi, în sediul CC, profesori din licee şi facultăţi.

Dar unii n-au reuşit promovarea nici în aceste condiţii. Astfel că, după spusele lui Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Dej, pentru activiştii trecuţi de 40 de ani s-a decis scutirea de „completarea” studiilor. Dacă lucrează bine unde i-a trimis partidul, la ce mai trebuie diplomă? – ar fi zis Dej. Să  spună oamenii, la moartea lor, c-a mai pierdut ţara un inginer?, a ironizat el situaţia.

Aici s-ar plasa cazul secretarului cu Organizatoricul. Atunci s-ar fi putut adresa Ceauşescu influentului Maurer în chestiunea şcolii. Mulţumit de activismul lui Nicu, pe Dej îl satisfăceau studiile lui. Nu aspirase nici Dej  la „completarea” şcolii primare.

Anul Nou 1966 a fost sărbătorit de către secretarul general al partidului ca bacalaureat. Primise cadou, în decembrie 1965, o diplomă emisă prin Şcoala Medie nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia”,  actualmente Şcoala Centrală din Bucureşti. O lună mai târziu, sub semnătura rectorului  Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin”, astăzi Academia de Ştiinţe Economice, Ceauşescu e licenţiat în ştiinţe economice.

Accesul în arhivele acestor instituţii pentru verificarea autenticităţii informaţiilor nu-i, din păcate, îngăduit. Doctor în istorie şi profesor cu vechime în instituţie, actuala directoare a Şcolii Centrale Bucureşti ne-a asigurat că n-a auzit vreodată să existe această legătură între Ceauşescu şi respectiva instituţie.

Promisiunea Domniei Sale de-a verifica arhiva şcolii nu s-a finalizat încă. Cât despre diploma în ştiinţe economice a ultimului lider comunist din România, refuzul prof. univ. dr. Ioan Roşca, rectorul ASE Bucureşti, a fost fără echivoc.

Răstălmăcind tendenţios cererea documentării în scopul cercetării istorice, rectorul a invocat reglementările actuale privind eliberarea actelor de studii. Cu „sfatul” contactării urmaşilor decedatului Nicolae Ceauşescu.

Operaţii de şlefuire

Cine l-a cadorisit pe Ceauşescu cu diplomele de absolvent de liceu şi învăţământ superior? Un anume Ştefan Bălan (1913-1991) îndeplinea atunci funcţia de ministru al Învăţământului.

Dar  în grupul din preajma lui Ceauşescu se ştia că Manea Mănescu se îngrijise de diplomele secretarului general. Şef al secţiei Ştiinţă şi Artă a CC al PCR şi, totodată, rector al  Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin”, Mănescu girase chiar zisa lui lucrare de licenţă.

Zelul celui care va deveni prim-ministru (1974-1979) se vede şi din arhiva Cancelariei CC al PCR din această perioadă. Mănescu se preocupa intens în anii ’60 să-şi ţină şeful la curent cu informaţii economice şi statistice de nivel mondial.

Fie sub forma unor articole traduse din presa străină, fie ca  scurte studii comparative, totdeauna însoţite de bileţele scrise de mână. Mănescu a fost distins, în 1966, cu ocazia împlinirii a 50 de ani, cu Ordinul Steaua Republicii Clasa I.

În paralel cu Manea Mănescu, Ştefan  Andrei, Cornel Burtică şi Dumitru Popescu procedau similar. Şi subalternii acestora conspectau, la greu, bibliografie pentru Ceauşescu.

Dar bestseller-urile de politologie şi futurologie ale epocii îl atrăgeau, se pare, mai puţin. De la spiritul lecturilor politice făcute în închisoare, liderul nu s-a abătut.

Intenţii de modelare a personalităţii lui Ceauşescu au avut şi veteranii partidului. Îngrijorat de percepţia negativă a bâlbâielilor sale, Bârlădeanu s-a adresat lui Bodnăraş cu ideea unui profesor de dicţie.

I-l propunea pe actorul Radu Beligan. Fie-l găsise deja, fie că se temea de ofensarea orgoliosului Ceauşescu, căci Bodnăraş a declinat grăbit propunerea.

„Dacă activiştii lucrează bine unde i-a trimis partidul, la ce le mai trebuie diplome de studii?”

Gheorghe Gheorghiu-Dej lider comunist

Nevasta ca  „exemplu luminos”

Nu e deloc exclus ca „exemplul luminos” al nevestei să fi alimentat visul lui Nicolae Ceauşescu de-a dobândi diplomă de intelectual. Femeie cu trei copii, Lenuţa Ceauşescu făcea figură bună de mamă şi soţie devotată în Cartierul Primăverii. Se săturase repede  de teren,  agitaţie şi controale de partid.

Astfel că, în 1947, înainte de naşterea primului fiu, Valentin (februarie 1948), a rămas acasă. În martie 1949 a născut-o pe Zoia, iar în toamna lui 1951, pe Nicu.

După ce-a trecut în mâinile mamei sale supravegherea personalului, trimis în casa sa de către Gospodăria de partid, nevasta lui Ceauşescu a revenit în „câmpul muncii” în ianuarie 1950.

„Am fost repartizată la secţia externă CC PMR unde am lucrat până în 1952 de unde mam înscris la facultatea de chimie pe care am terminato în 1957″, descrie ea, în 1960, vag şi cu greşeli de ortografie, perioada aceasta.

La secţia externe a CC a PMR se aflase în subordinea Ghizelei Vass, după mărturia lui Ştefan Andrei. Era cadrista personalului tehnic – şoferi, administratori, corectori – a revistei Cominformului.

Amintirea acestui colaboraţionism la dictatura Kremlinului asupra lumii comuniste nu mai era însă de bon-ton pentru nevasta secretarului cu organizatoricul. Aşa cum obţine vechimea de ilegalistă în partid, se scot din fişele de cadre şi însemnările necorespunzătoare.

1976: Elena Ceauşescu, primul savant al României, se mai şi relaxa. Nevasta dictatorului prefera concediile în Delta Dunării

Din CV-urile astfel cosmetizate reiese angajarea ca laborantă (1944-1957), cercetătoare (din 1957) şi director (din 1964 şi până la moarte) a Institutului de Cercetări Chimice (ICECHIM) Bucureşti. La finalul lui decembrie 1965, Elena Ceauşescu se afla deja în componenţa Biroului Executiv al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, condus de Roman Moldovan.

Cum încolţise în capul Lenuţei ideea cercetării în chimie – pe- atunci, regină a ştiinţelor viitorului – nu se ştie. De studii se-apucaseră, deodată, soţii Ceauşescu. Aveau caiete şi cărţi de şcolari ordonaţi, învelite-n hârtie albastră, a povestit Suzana Andreiaş, menajera lor.

„Studenţii” nu mergeau la cursuri, ci îşi primeau profesorii acasă. Se subînţelege că secretul acestor vizite a fost absolut. Răsplătit cu paşaport pentru America, meditatorul la matematică al copiilor şi soţilor Ceauşescu refuză şi astăzi alăturarea publică a numelui său cu asemenea activităţi.

Prima ieşire a Elenei Ceauşescu la rampa publicaţiilor ştiinţifice s-a produs în 1961. „Revista de chimie” a publicat articolul „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului cu trietilaluminiu şi tetracolurură de titan”  semnat  O. Solomon, E. Ceauşescu, S. Bittman, B. Hlevca, I. Florescu, E. Mihăilescu şi I. Ciută.

Are trei pagini, iar referinţele bibliografice sunt exclusiv sovietice. O traducere-sinteză, în fapt, din limba rusă. Mai târziu, va fi înregistrat în palmaresul Elenei Ceauşescu ca primă publicaţie, ea fiind „coordonatorul” unor anonimi.

Continuarea pe historia.ro.