Ultimul boier din Dâmboviţa, Grigore Iacobson: 14 ani de tortură şi temniţă comunistă GALERIE FOTO

Într-un sat din nord-vestul judeţului Dâmboviţa, la 39 de kilometri de Târgovişte, în Subcarpaţii de Curbură, la poalele munţilor Leaota, într-o zonă superbă de deal s-a născut cel care acum este ultimul boier din Dâmboviţa, Grigore Iacobson.

Are 85 de ani şi o poveste impresionantă de viaţă. S-a născut într-o familie cu istorie, primul Iacobson venind în România cu generalul Kiseleff. A îndurat ani grei de închisoare pentru că era fiul unui boier. Timp de 14 ani a suportat detenţia, foamea, frigul şi tortura. A fost despărţit de familie şi aruncat după gratii.

Primul Iacobson a ajuns în România cu generalul Kiseleff

Alexandru Arnold Iacobson, a fost rus de origine daneză. El a venit în România cu generalul Kiseleff, fiind adjutantul generalului. Era ofiţer de carieră. I s-a spus că i se dă pământ să vină să stea în România. A refuzat pentru că nu vedea ce ar putea face pe pâmânturile noastre. Spunea că el este ofiţer de carieră, aşa că a plecat. Mai târziu a venit la propunearea lui Alexandru D. Ghica, domnul Ţării Româneşti ( 18 iulie 1834 – 14 octombrie 1842) să pună bazele armatei româneşti, el în calitate de colonel.

Alte articole

Bunica Viorica a descoperit secretul unei sănătăți de fier. În 73 de ani, nu a fost niciodată la doctor și nu a luat niciun medicament

Atunci i s-au dat 1.000 de hectare de pământ. Colonelul Alexandru Arnold Iacobson a pus bazele primei societăţi româneşti de agricultură. Cum s-a înfiinţat aceasta societate şi ce importanţă avea pentru acele vremuri, mi-a explicat boierul de la Bărbuleţu.

După Tratatul de la Adrianopole, din 2 septembrie 1829, relaţiile de schimb ale Ţării Româneşti cu piaţa mondială au crescut, astfel că preţul produselor agricole a sporit rapid, iar economia românească a dobândit un caracter predominant comercial. Văzând că o mare parte a Europei apusene a făcut progrese surprinzătoare în diferite ramuri ale agriculturii şi ca rezultat al acestora au fost redate culturii terenuri sterpe, recoltele s-au dublat, provincii întregi au fost ferite de foamete, Ion Cîmpineanu, Petrache Poenaru, Mihail D. Ghica, fratele domnului, colonelul Alexandru Arnold Iacobson, dr. Zucker şi dr. Meyer, medicul Curţii domneşti, au semnat şi au înaintat spre aprobare o cerere pentru formarea unei societăţi de agricultură.

După o susţinută campanie pentru dobândirea de membri, a avut loc adunarea din 13 ianuarie 1835, când s-a constituit „Societatea de agricultură“ unde colonelul Alexandru Arnold Iacobson era ales ca vicepreşedinte.

Într-un război cu nemţii, o ghiulea l-a lovit în plin pe colonelul Iacobson pierzându-şi astfel mâna dreaptă. Urmarea a făcut să rămână în ţară cu cele 1.000 de hectare fiind numit şi prefect de Galaţi. În curtea bisericii din Bărbuleţu se găseşte şi astăzi o placă mare de beton care arată că acolo îşi are somnul cel de veci primul Iacobson.

Fiul colonelului danez este Grigore Iacobson, străbunicul boierului din Bărbuleţu.

Amintirile copilăriei, o urmă de melancolie pe chipul boierului

Grigore Iacobson, ultimul boier din Dâmboviţa, s-a născut în Bărbuleţu, un sat liniştit, cu oameni simpli şi muncitori. Într-o zonă superbă, a făcut primii paşi. Acolo a mers la şcoală, acolo a învăţat că viaţa avea să-i dea o lovitură dură peste ani.

„Era linişte, oameni smpli, nu aveam lumină electrică sau apă. Seara aveam lumina lămpilor cu gaz. Îmi amintesc de un om pe care tata îl avea în curte pentru a da apă la animale. Pentru asta primea două rânduri de haine pe an şi ceva bănuţi. În permanenţă era o bucătăreasă şi o fată în casă. Am avut o copilărie frumoasă”, a mărturisit boierul.

14 ani de închisoare fără condamnare. A suportat frigul, tortura şi foamea

În anul 1946, boierul din Bărbuleţu a fost arestat pentru prima dată bănuit că este ţărănist. Era student în primul an la facultatea de drept. A mâncat bătăi crunte, a suportat torturi de care acum nu vrea să-şi mai amintească. A fost dus la Câmpulung unde mai apoi a fost pus să lucreze la fabrica de automobile. Era luat dimineaţa din arest de un om cu un kalashnikov ascuns sub haină, dus la fabrică, seara întorcându-se din nou în celula rece.

Într-o zi de primăvară, după un an şi şase luni, a fost eliberat. Se gândea că a scăpat de nopţile reci şi singuratice. Câteva luni mai târziu avea să primească din nou o lovitură din partea vieţii. Şi-a pierdut mama şi a fost din nou arestat. Nu a ştiut nimic de familia sa, nu a mai ştiut ce înseamnă libertatea până în anul 1963.

Îşi aminteşte şi astăzi de ziua aceea, nu poate uita pentru că a pierdut tot, casă, familie şi libertate. A doua oară a fost arestat pentru simplul fapt că era fiu de moşier. A ajuns după gratii la Câmpulung, apoi la Târgovişte, apoi la Rubla unde l-a întâlnit pe Coposu. „M-a întrebat câţi ani am şi am spus 22. Mi-a zis: ce e asta 22? Nu te întreb câţi ai tu, câţi ai condamnaţi? I-am spus că nu sunt condamnat. Am făcut 14 ani de închisoare fără să fiu condamnat. Pentru că nu eram condamnat m-au dus din nou la Târgovişte, apoi la Câmpulung”, îşi aminteşte Iacobson.

A lucrat la canalizare la Câmpulung. Îşi aminteşte că muncea desculţ, în apă. „Am plecat de acasă doar cu hainele de pe mine, nimeni nu-ţi dădea nimic. Ne spuneau că mergem la muncă pentru a plăti hrana care ni se dă. Erau nişte lături, într-un castron de aluminiu primeam o fiertură cu ceva, nu ştiu ce era. Aveam 42 de kilograme, acum am aproape 80”.

Patru boabe de fasole, cadou de la gardian de ziua lui

Boierul din Bărbuleţu a povestit şi de zilele mai bune din arest, când boabele de fasole reprezentau un meniu fastuos.

Când a ajuns la Piteşti mâncarea era mai bună. Acolo erau numai deţinuţi politici. Li se dădea într-o zi o fiertură în care se puneau 8 boabe de linte, a două zi 8 boabe de mazăre, a treia zi 8 boabe de fasoale. Într-o zi gardianul a bătut în uşă pentru a-i aduce mâncarea mult aşteptată. A deschis ferestruica mică din fier şi i-a lăsat castronul cu mâncare. Surprins de ceea ce vedea l-a chemat din nou pe gardian şi i-a zis: „Noi aici dacă suntem 100, la bucătărie sunt 800 de boabe, mie mi-aţi dat cu 4 boabe în plus, înseamnă că cineva rămâne nemâncat, nu vreau, luaţi-l”. „Mi zis: ia-l mă, eu le-am pus, tu ştii ce zi e azi? Nu ştiu, eu nu ştiu dacă e zi sau noapte. Mi-a zis că este 15 noiembrie, ziua mea. Mi-au dat lacrimile, dar m-am întors să nu mă vadă că plâng”.

În tot acest timp nu a ştiut nimic de familie, ba mai mult şi tatăl său a fost arestat pentru 11 ani, dar soarta nu a vrut să i-l scoată în cale. Deşi era ca şi el închis, niciodată nu s-au întâlnit.

Întoarcerea acasă, recuperarea libertăţii

Când şi-a recuperat libertatea, şi-a dat seama că nu are nimic, nici casă, nici familie la care să se poată întoarce. Tot ce avusese în copilărie era pierdut. Conacul unde îşi petrecuse cei mai frumoşi ani ai copilăriei era luat de stat, familia era dezbinată, fratele se stabilise în Bucureşti, nu voia să ştie nimic de el de teamă, ba mai mult niciodată nu a crezut că făcuse atâţia ani de detenţie, nu credea că a fost arestat. Tatăl locuia într-o cameră în Câmpulung. Aşa că s-a întors la Aro, acolo unde lucrase şi cât timp a fost deţinut. L-au angajat pentru că era un om inteligent, cu o mare capacitate intelectuală. De la firma respectivă a primit o cameră.

În viaţă nu i-a fost teamă de nimic, nici de muncă, nici de durere, viaţa nu-i mai putea rezerva nimic ce nu putea fi rezolvat. Iacobson a muncit la Aro în Câmpulung, la Semănătoarea a făcut desen tehnic pentru utilaje, a fost proiectant, iar mai apoi inginer. Acum îşi trăieşte anii de pensie în linişte. Are un fiu de 56 de ani, inginer şi un nepot de 13 ani ce îi seamană.

În 2005 a primit o parte din pământul familiei Iacobson printr-o hotărâre judecătorească

A strâns ani de zile bani pentru a putea într-o zi să poată recupera casa în care a crescut, casa unde a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. Ironia sorţii, după ce cheluise toţi banii strânşi de-o viaţă, la două săptămâni a ieşit legea care restituia averile pierdute.

Ani de zile de acel castel, cum îi spun localnicii din Bărbuleţu, nu s-a ocupat nimeni. A fost abandonat şi lăsat în ruină. Ba chiar era un loc unde bărbaţii satului mergeau şi jucau cărţi şi barbut. Când s-a întors în casa copilăriei nu a mai găsit nimic, totul era vandalizat.

Pentru început a cumpărat mobilă la mâna a doua, mai târziu reuşind să schimbe, puţin câte puţin, conacul abandonat într-un adevărat castel. Chiar şi acum, după şapte ani, boierul Iacobson munceşte la restaurarea conacului.

În 14 ani, 10 ierni a suportat gerul, nu a avut căldură. Acum are 85 de ani şi spune că nu are probleme cu reumatismul sau cu stomacul. Nu ştie cum a reuşit să treacă peste toate greutăţile, dar ştie că în viaţă nu trebuie să suporţi gândurile chinuitoare. Te pui cu capul pe pernă şi dormi, nu te mai gândeşti la probleme.