„În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” (Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)

Adevărul Învierii Domnului reprezintă revărsarea de lumină şi viaţă veşnică peste întreaga lume, văzută şi nevăzută, unind cerul şi pământul în unitatea iubirii dumnezeieşti, care a fost atât de puternică, încât a învins păcatul, răul, stricăciunea şi moartea.

Realitatea Învierii lui Hristos nu putea rămâne închisă în uitare, necunoaştere şi izolare, ci trebuia să fie cunoscută de către toată lumea. Astfel că încă din dimineaţa Învierii au existat persoane care au fost martore ale Învierii Mântuitorului, încredinţându-se de adevărul acestui eveniment copleşitor, prin găsirea mormântului gol şi prin îngerul care şedea pe piatra mormântului lui Iisus Hristos. Aceste persoane au fost femeile mironosiţe, care au venit dis-de-dimineaţă la mormânt pentru a unge cu miresme trupul Domnului Iisus. Aceste femei erau: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, Suzana şi altele „împreună cu ele“.

Sfânta Evanghelie citită în această Duminică, numită a Mironosiţelor, menţionează că, „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă“ (Marcu 16, 1). De aici, de la faptul că au avut cu ele miruri, pentru a unge trupul mort al lui Hristos, aceste femei au primit numele de „Mironosiţe“, adică femei purtătoare de miruri. Numele acestor femei sunt precizate de toţi Sfinţii Evanghelişti, unii menţionând pe unele, alţii pe altele. Sfântul Evanghelist Luca arată că mai erau şi alte femei care făceau parte din grupul celor care L-au urmat pe Mântuitorul şi care au fost prezente la momentele răstignirii, pătimirilor, morţii şi îngropării Lui. Acestea au pregătit miruri şi miresme, pentru ca, după odihna sâmbetei, în ziua cea dintâi a săptămânii, foarte de dimineaţă, să vină la mormântul Domnului cu „miresmele pe care le pregătiseră“ (Luca 23, 55-56). Aceste alte femei erau: Ioana, soţia lui Huza, Suzana şi Marta şi Maria, cele două surori ale lui Lazăr, cel înviat de Hristos în Betania.

Primii martori ai Învierii

Înainte de răsăritul soarelui, femeile purtătoare de miruri au venit la mormânt. Dar, spre surprinderea lor, au văzut că piatra de la uşa mormântului, care era foarte mare, fusese răsturnată. Inima lor era cuprinsă de spaimă şi de uimire, de durere că nu L-au aflat şi de mirare de cele întâmplate. Şi o altă surpriză: intrând ele în mormânt, au văzut un tânăr şezând, în haine strălucitoare, care le-a dat vestea cea mare a Învierii lui Iisus Hristos. Ele, la vederea tânărului, s-au înspăimântat. El li s-a adresat acestora cu cuvintele: „Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? Nu este aici. Iată, locul unde fusese pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui, şi lui Petru, că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus“ (Marcu 16, 6-7). Prin urmare, îngerul Domnului, care luase chip de tânăr, le-a dat vestea Învierii Mântuitorului şi tot el le-a trimis să vestească ucenicilor Săi că Învăţătorul lor a înviat. Tot Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează că, înviind Domnul în ziua cea dintâi a săptămânii, „El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceasta, mergând, a vestit pe cei care fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau“ (Marcu 16, 9-10).

Imnografia Bisericii exprimă cu multă claritate şi în duh poetic aceste lucrări ale femeilor purtătoare de mir şi finalitatea acţiunii lor. „Foarte de dimineaţă, mironosiţele au alergat la mormântul Tău, tânguindu-se; dar înaintea lor a stat îngerul şi a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu mai plângeţi, ci Apostolilor spuneţi Învierea“ (Troparul Învierii de la slujba Utreniei). Sau: „Mironosiţele femei, cu miruri venind la groapa Ta, Mântuitorule, plângeau; iar îngerul către dânsele a grăit, zicând: De ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi? Căci ca un Dumnezeu a înviat din mormânt“ (Alt tropar al Învierii de la aceeaşi slujbă).

De ce, oare, femeilor mironosiţe li s-a dat prilejul sau privilegiul de a fi cele dintâi martore şi mărturisitoare ale Învierii lui Hristos? De ce ele au pornit lucrarea de a binevesti evenimentul biruinţei vieţii asupra morţii? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem cu prilejul Duminicii Mironosiţelor, pentru ca, privind la viaţa, atitudinile şi mesajul lor, să învăţăm şi noi ce înseamnă să fii în slujba Învierii lui Hristos.

Întreita răsplătire

Nu întâmplător femeile mironosiţe au fost răsplătite cu favorul de a se întâlni cele dintâi cu Iisus Cel înviat şi de a primi de la El porunca propovăduirii Învierii Sale. Ele au fost mereu alături de Hristos, nu numai în momentele de bucurie şi de fericire de a fi în preajma Mântuitorului, ci şi atunci când toţi L-au părăsit şi când Domnul a fost trădat, vândut, umilit, răstignit şi îngropat. Ele au fost statornice în iubirea şi fidelitatea lor faţă de Învăţătorul suprem. Dacă ele au fost cele dintâi la picioarele crucii lui Hristos, tot ele au fost învrednicite de a fi cele dintâi binevestitoare ale Învierii Sale. Din răsplătirea întâietăţii femeilor mironosiţe în lucrarea lor de propovăduire a Învierii, ne putem da seama cât de importantă este înaintea Domnului Hristos statornicia în iubire şi credinţă; cât de reconfortant este curajul în a fi alături de o cauză nobilă, în ciuda împrejurărilor exterioare nefavorabile, aşa cum au fost femeile mironosiţe. De aceea, ele s-au bucurat din partea lui Hristos Cel înviat de o întreită răsplătire: aşa cum am văzut mai sus, ele au aflat cele dintâi despre Învierea lui Hristos; ele L-au văzut cele dintâi pe Iisus Cel înviat şi tot ele au fost mandatate de El să fie cele dintâi binevestitoare ale Învierii Sale.

Îndemnul dat de femeile mironosiţe Apostolilor să propovăduiască Învierea este redat într-o altă cântare bisericească: „Zicând purtătoarelor de miruri: bucuraţi-vă! Plângerea strămoaşei Eva o ai potolit cu Învierea Ta, Hristoase, Dumnezeule; iar Apostolilor Tăi a binevesti le-ai poruncit, că Mântuitorul a înviat din mormânt“ (Condacul Duminicii Mironosiţelor).

Semnificaţia calităţii femeilor mironosiţe de a fi binevestitoare ale Învierii lui Hristos are o profunzime mult mai mare. Aceasta o arată şi conştiinţa de mărturisire şi iubire a Bisericii, exprimată în etosul acestei duminici. Femeile mironosiţe sunt puse în legătură cu Eva, cea dintâi femeie. Dumnezeu a creat pe cea dintâi femeie să fie dătătoare de viaţă pentru toţi urmaşii ei, adică să fie în slujba vieţii. Refuzând să asculte de Dumnezeu cu consecvenţă şi fără nici un cusur, menirea ei a fost schimbată, prin aceea că în loc să fie maică a vieţii, ea a sfârşit prin a deveni maică a morţii, prilejuind intrarea în lume a păcatului, şi, odată cu acesta, a morţii. Sfântul Apostol Pavel spune că „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru“ (Romani 6, 23).