Desigur, nu-ţi trebuie multă imaginaţie pentru a face o astfel de asociere. Nu doar pentru că PDL-ul se îndreaptă cu toate nodurile rămase disponibile spre soarta ţărăniştilor. Ci pentru că (sau mai ales pentru că) se întâmplă două fenomene tipice, deci previzibile. Unul are legătură cu abandonarea corabiei şi înghesuiala în bărcile de salvare, şi celălalt cu canibalismul ce se manifestă în rândul echipajului rămas, din lipsă de alternative, la bord.
Să ne uităm un pic la cei care au început deja să sară singuri peste bord. Sunt, în mică parte, aceia care au ştiut să păstreze, în toţi aceşti ani, portiţe subterane de comunicare cu actuala opoziţie. Dar, evident, cei mai mulţi sunt aceia care vin cu o zestre importantă pentru viitoarea putere. De ce să nu avem 41 de consilii judeţene, dacă putem? De ce să nu avem 100% primării, dacă e posibil? Ce dacă peste 4 ani, aceiaşi vor repeta mişcarea, către cine ştie ce altă forţă politică se va dovedi mai în cărţi pentru câştigarea dreptului de a ţine cuţitul şi de a împărţi pâinea? Nu e un joc vechi doar de 20 de ani. E un fel de sport naţional, interupt vremelnic de comunism, din cauza lipsei de “alternative”. Participarea la el ţine de mentalitatea străveche românească. Ne dăm mereu cu cei puternici şi întoarcem armele când tabăra noastră pierde. Să fim bine înţeleşi. Ca şi în adulter, nu e de vină doar cel/cea care înşeală. Ci şi cel care acceptă promiscuitatea, doar pentru că nu e el cel încornorat. Mai ales când acesta din urmă nu pierde nicio ocazie de a-şi manifesta, plin de verticalitate, mânia împotriva traseismului politic, sau se revoltă ultragiat şi zgomotos când cineva îşi exprimă părerea că toate partidele noastre sunt la fel.
Şi, ca o manifestare a celeilalte trăsături naţionale, mâncătoria, cei rămaşi au început să se sfâşie între ei, pe principiul “scapă cine poate”. Riscând să aibă soarta PNŢCD-ului, liderii PDL sunt puţin prea experimentaţi pentru a nu înţelege că nu e timp de concesii. Trebuie eliminaţi toţi cei care mişcă în front şi care, prin declaraţiile lor, pot micşora şi mai mult procentele pe care (încă) le trec sondajele în dreptul partidului. Prin urmare, sunt aruncaţi de pe punte guralivii, nemulţumiţii şi, în general, cei care nu aduc nici bani, nici voturi. Balastul. Cei rămaşi sunt determinaţi să participe la fratricid până când vor încăpea în alea 15 la sută din locurile viitorului Parlament.
Până aici nimic nou. Chiar dacă noi avem memoria scurtă, istoria se încăpăţânează să se repete periodic. Aşa a fost în 2000, aşa e şi acum, 12 ani mai târziu. După o nouă guvernare dezastruoasă, marcată de incompetenţă, impotenţă şi impostură, era greu de întrezărit un alt deznodământ. Întrebarea e de ce au aşteptat atât unii ca Frunzăverde? Pentru că, spre deosebire de 2000, cu un Emil Constantinescu, niciodată preşedinte de-adevăratelea, 2012 are un Băsescu încă stăpân pe unele pârghii (se pronunţă servicii) cu care controlează o parte din mersul lucrurilor. Aşadar, mulţi au aşteptat, probabil, cu speranţa că o să facă comandantul de la Cotroceni vreo minune, vreo ghiduşie, ca să salveze corabia de la naufragiu. Când au văzut că şi ultima mişcare, aducerea lui Ungureanu în fruntea guvernului, n-a folosit deloc partidului, ba dimpotrivă, contrastul dintre premier şi vârfurile portocalii fiind net în defavoarea lor, şi-au dat seama că e timpul să-şi ia valorile, integritatea, competenţele şi să le mute în altă barcă. Ceea ce n-au înţeles ei decât foarte târziu, a fost că pe Traian Băsescu nu-l interesează niciun pedelist (în afară de excepţia binecunoscută). Toţi îi sunt, acum, nefolositori. Prin urmare, nu-i pasă dacă vechea gardă, noua gardă, intelectualii, tinichigii, tinerii, bătrânii, liberalii sau democraţii sunt azvârliţi peste bord sau se sfâşie între ei. El e mult mai preocupat acum să-şi salveze propriul viitor, nu doar politic. Mai are puţin timp la dispoziţie să încerce înjghebarea unei noi plute, cu ajutorul lui MRU, fără să-l piardă pe acesta din mână. Şi, fie îi va prelua timona, dacă vremurile vor mai ţine cu el, după plecarea de la Cotroceni, fie va putea să-şi negocieze, la bordul ei, un refugiu binemeritat, după atâţia ani în care nu l-a luat nimeni la bani mărunţi.
PS. Despre “intelectualii” din politica sau din afara ei, într-un text ce va să vină.