Până acum, cele mai vechi rămășițe fizice de ceai erau din timpul dinastiei Song (între 960 și 1279). Studiul precizează că, „dacă popularitatea sa în creștere printre chinezii din nord și populații din vest, ca uigurii, este atribuită în general dinastiei Tang (secolele al VII-lea și al VIII-lea e.n.)”, „prima referință textuală clară la consumul de ceai ca băutură datează din anul 59 î.e.n., în timpul dinastiei Han”.
Prin urmare, recentele descoperiri plasează existența ceaiului cu circa un secol mai devreme, primul subiect al cercetării fiind mausoleul Han Yangling din Xian (vestul Chinei), construit de un împărat din dinastia Han, Jingdi Liu Qi, care a murit în 141 î.e.n. Arheologii care au scos la lumină mormântul, în anii 1990, au descoperit vase, arme, care și plante parțial descompuse, scrie Agerpres.
Celălalt sit cercetat de arheologi este cimitirul Gurgyam din vestul Tibetului, datând din anii 200. Se credea până acum că ceaiul a fost introdus în Tibet prin zestrea prințesei chineze Wencheng, în timpul logodnei cu tibetanul Songtsen Gampo, în secolul al VII-lea, adică patru secole mai târziu. „Acest lucru arată că o ramură a Drumului Mătăsii traversa Tibetul în acea epocă”, se afirmă în studiu.
Cercetătorii au descoperit în cele două situri muguri și frunze care semănau cu ceaiul. Ei au analizat compoziția plantelor, găsind cafeină și teanină, așa încât au ajuns la concluzia că sunt rămășițe de ceai. În cele din cimitirul Gurgyam din Tibet erau amestecate și alte plante, ca orzul. Probabil că frunzele de ceai erau „consumate în forma ceaiului tradițional, amestecat cu sare, făină de orz prăjit și/sau ghimbir în zonele muntoase reci din Asia Centrală”.
Citeşte şi