Supravieţuitor Colectiv: Mă băgau într-o cadă semi-improvizată, unde apa ba venea fiartă, ba rece

Într-un interviu pentru dianaseceleanu.ro, Liviu Popescu a povestit ce s-a întâmplat în noaptea fatidică şi cum au decurs primele săptămâni de recuperare în România şi apoi la Viena.

Basist la trupa „Up to Eleven“, destrămată după incendiul devastator, Liviu şi-a pierdut în Colectiv prieteni de-o viaţă, dar este recunoscător sorţii că el trăieşte.

Cum decurge recuperarea?

Foarte bine. Practic, am făcut recuperarea în mai multe etape. Am fost internat în spital 40 de zile, dintre care două săptămâni în România. Dupa primele trei săptămâni de stat la pat am intrat într-un proces catabolic foarte puternic, am slăbit 12 kilograme şi am pierdut mare parte din masa musculară. Abia puteam să ma ridic din pat şi să merg. Fizioterapeuţii şi kinetoterapeuţii din Viena  au fost nevoiţi să mă pună mai întâi pe picioare, încetul cu încetul, în fiecare zi şi abia apoi au început procedurile de mobilizare a degetelor şi articulaţiilor afectate.

Cum ai perceput mobilizarea imediată a oamenilor? De la donaţii până la proteste sau schimbări.

Societatea civilă s-a mobilizat extraordinar . A fost cea mai mare tragedie de la Baloteşti încoace. Toţi banii care s-au adunat şi marile ajutoare care s-au strâns şi care ajung la noi prin intermediul fundaţiilor sunt de la oameni ca tine, ca mine  şi de la companii. Au donat inclusiv oameni care efectiv şi-au rupt de la gură. La mine, la Spitalul de Arşi, a venit o bătrână şi mi-a oferit 200 de lei. Pentru ea poate reprezenta un sfert sau jumătate din pensie! Am fost foarte impresionat. A fost un val de empatie extraordinară, oamenii s-au mobilizat incredibil.

Sistemul medical românesc a fost aspru criticat după acest eveniment. În cazul tău cum a fost? Aici ar fi multe de spus. Dacă ne referim la cadrele medicale -medici, asistente, infirmiere- au fost la înălţime! Eu am avut norocul să ajung în singurul spital specializat în arsuri din ţară! Bineînţeles, şi aici, la Spitalul de Arşi, infrastructura este la pământ: paturi vechi susţinute de cutii de carton, o singură cadă în care se spălau arşii, trei-patru bolnavi într-un salon în care zilnic intrau mulţi vizitatori şi, din păcate, deja celebrele infecţii nosocomiale, care au omorat mai mulţi oameni decât arsurile. Nu s-a cerut ajutor din prima clipă, pacienţii au fost transferaţi târziu, nu s-a vorbit despre pericolul infecţiilor, nu a existat o triere la locul accidentului şi altele. La noi s-a spus că avem condiţii ca în Germania, dar probabil se refereau la Germania secolului XIX.  Oamenii nu ştiu, nu au posibilităţi şi practic sunt privaţi de ceea ce au nevoie. Sunt oameni care mor în spitale pentru că se fură medicamente, pentru că umblă gândaci prin salon şi pentru că în 300 de spitale din ţară totul se dezinfectează cu apa de ploaie, cu soluţii diluate, care nu numai că nu ajută, dar fac bacteriile şi mai rezistente. Oamenii responsabili de asta ar trebui executaţi, este genocid!

Ce grad de arsuri ai avut?

Fişa din România spune 30-39%, iar cea din Austria 35%. Am fost pe muchie de cuţit, la limită, pragul peste care viaţa ţi-e pusă în pericol. Am avut arsuri de gradul trei pe ambele antebraţe şi maini şi 2a-2b pe aproape pe întreg spatele, deci o suprafaţă mare şi parcelar pe cap, la urechi şi pe faţă. Am ambele antebraţe şi mâini grefate de două ori. Pe spate nu am fost operat în România, doar în Austria. Acolo mi-au curăţat arsura şi mi-au pus un fel de piele sintetică -suprathel- care se elimină după o vreme, dar protejează rana de bacterii şi este esenţială în vindecare. Apoi am fost ţinut sedat o săptămână pe patul cu nisip. În România nu există lucrurile astea.

Ce îţi mai aminteşti din noaptea aceea?

Eram departe de ieşire şi nici nu am plecat repede de la masă. Din experienţa altora, nu prea a contat asta. A fost o chestiune de noroc, de soarta fiecărui om. În afară de primii, care au putut să iasă relativ uşor, pentru restul a fost o loterie. Câteva secunde sau poziţia diferită în grămada din container au făcut diferenţa între viaţă şi moarte şi răni uşoare sau grave. Nu erau extinctoare funcţionale. Oamenii aruncau cu bere spre flacără. Era o căldură înfiorătoare, simţeam cum mă arde pe ceafă şi burete aprins îmi picura în cap. Am închis ochii şi am simţit că mor. Că e gata. Că murim cu toţii. La asta m-am gândit. Apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu cât a durat până când am ieşit. Poate au fost 10 minute, poate au fost două. Ce a urmat? Am fost dus într-un salon cu răniţi de la Colectiv şi fiecare povestea ce a trăit. A trecut noaptea, ne-au mutat prin mai multe saloane, veneau oameni mereu, chiar şi de la alte spitale. Apoi, a doua zi, a început să fie groaznic. Se făceau băi, se schimbau pansamentele. Mă luau cu căruciorul, ma băgau într-o cadă semi-improvizată, unde apa ba venea fiartă, ba rece şi se dezlipeau sub duş bandajele lipite de răni. Curgea sânge, îmi vedeam arsurile cum arată. Au fost momente foarte urâte, pentu că am fost conştient tot timpul.

Cum te-a schimbat episodul Colectiv?

Am realizat că viaţa atârnă de un fir de păr. M-a făcut mai activ din punct de vedere al deciziilor pe care le iau, pentru că mâine pot să nu mai fiu. La vârsta mea, dacă eşti sănătos, moartea este un moment îndepărtat, la care nu te gândeşti  dar, de fapt, într-o secundă poţi să dispari. Am început să cer când cred că trebuie, să nu mă mai tem să vorbesc şi să sper. Să sper că în urma acestei tragedii, în care au murit atâţia tineri, ceva se va schimba în bine în ţara asta! Altfel, totul e in zadar.