Horia Brenciu: „În continuare vreau să-l sun pe tata şi în continuare mă aştept să-mi răspundă!”

„Bună ziua, dragi telespectatori. Ca să vizualizaţi ce se întâmplă acum, aflaţi că stau cu reportofonul pe pieptul meu, chiar în dreptul inimii. Stau lungit pe şezlong, mă uit la gutuiul din depărtare şi mă gândesc că, ajuns la 44 de ani, dau cel mai comod interviu din viaţa mea: aşezat, uitându-mă la grădină şi la norii de pe cer care seamănă cu un un fum de ţigară. Evident, pomenesc de fumul de ţigară citând din «Septembrie luni», că altfel, eu nu fumez.”

Ba da, am apucat să zic. Te-am văzut fumând.

În spectacole, poate, că acolo aşa cere scenariul, asta dacă îl are ca personaj principal pe Frank Sinatra, dar altfel eu nu fumez, ci savurez trabucuri din an în Paşte.

Înseamnă că eu te-am văzut de Paşte…

E posibil! Am şi eu plăcerile mele ascunse „cubaneze”. Adică am două cubaneze şi ele stau ascunse când le savurez eu. În fine, trecând peste asta, draga mea, interviul poate să înceapă!

Împlineşti 44 de ani! Cum te simţi la vârsta asta?

Nu am nicio legătură cu vârsta mea! Nicio legătură! Sunt un om care are o poftă de muncă incredibilă!

Ca la 20 de ani?

La 20 nu ştiam ce-i aia muncă. Acuma ştiu. Sigur, la ştiinţa asta s-au mai adăugat şi nişte repsonabilităţi pe care le iau ca pe nişte imbolduri de a munci mai mult: soţia, copiii, casa, familia…

Orchestra…

Orchestra, da… Azi am fost la repetiţii şi le-am arătat la un moment dat celor din orchestră, cum eram noi acum 10 ani. Cum arăta orchestra acum 10 ani când, îmi aduc aminte, am cântat la Festivalul de la Mamaia. Am cântat atunci în engleză, la un festival eminamente românesc. Eram şi pe atunci un fel de OZN… Ţin minte că atunci, dacă mă gândesc, aveam acelaşi număr de oameni, vreo 10, dar numai unul a rămas cu mine până azi.

Din toţi cei cu care ai început, numai unul a rămas cu tine? Nu sună prea bine, nu?

Nu ştiu pentru cine nu sună bine. Cred că pentru ei nu sună bine! Eu, aşa cum îmi reproşează fiică-mea cea mare câteodată, sunt prea riguros şi prea nebun. În dorinţa mea de a fi… Nostradamus, dacă îmi permiţi expresia, eu vreau să intuiesc totul, să anticipez orice, pentru ca niciodată, nimeni să nu facă vreo surpriză. Cu toate că-mi plac surprizele…

Revenind la vârsta ta şi la puterea de muncă…

Da! Puterea mea de muncă este foarte mare… Şi, citind zilele trecute nişte interviuri cu Marin Moraru, m-am regăsit în ceea ce a spus el la un moment dat despre muncă şi despre faptul că avea atâta nevoie de ea! Ca şi Dan Spătaru, de altfel! Soţia lui povestea odată că el, dacă stătea două zile acasă, înnebunea! Avea nevoie de oameni, de contact, de atingere, avea nevoie să cânte, să fie în mijlocul lumii! Aşa sunt şi eu.

Dar e firească o asemenea agitaţie?

E firească dacă pentru asta ai fost născut! Adică dacă Dumnezeu m-a făcut iubitor de oameni, de feţele lor, de reacţiile şi vocea lor şi de ceea ce spun, înseamnă că e firesc să vreau să fiu cu ei, între ei, nu?

Eşti un om norocos?

Da! Categoric! Mă uitam zilele trecute la un documentar despre istoria recentă a României, care m-a purtat de la Carol I, la Mihai I, la colectivizare şi la comunişti şi mi-am dat seama că m-am născut într-o perioadă norocoasă, că nu mi s-a întâmplat tot ce li s-a întâmplat rău altora, că, iată, toate talentele mele se manifestă fără a fi cenzurat, că mă pot exprima şi că niciodată nu a fost altel…

Sursa: life.ro