La Revoluţie aveam trei ani ani şi trei luni. De atunci am prima amintire. Eram cu părinţii şi unchiul şi dormeam pe nişte plăpumi în holul apartamentului de două camere din Rahova, singura încăpere care nu avea geamuri spre exterior. Beam compot din mere fierte şi îmi aduc aminte că fumul ne-a trezit noaptea după ce o pereche de pantaloni a unchiului, pusă la uscat deasupra aragazului, a luat foc. Îmi aduc aminte până şi gustul compotului. Dormeam pe hol pentru că familiei îi era frică de gloanţele rătăcitoare (care nu s-au tras niciodată în Rahova) ce s-ar fi putut strecura prin ferestre. De altfel, aveam să aflu mai târziu, vecinii sudau noaptea uşa de la intrarea în bloc, de teamă că teroriştii ar puta intra. Unchiul meu, fratele mijlociu al tatălui, a fost prins de violenţele din Piaţa Revoluţiei în actualul sediu al Uniunii Arhitecţilor.
Îmi aduc aminte de noaptea aia mai bine decât de orice noapte din viaţa mea. Am visat-o de zeci, poate sute de ori de-a lungul copilăriei. Senzaţia ciudată, de spaimă, de frică, de nefiresc, m-a urmărit multă vreme.
Unchiul l-a urât mult pe Iliescu după acel moment, îl considera răspunzător pentru violenţele de după 22 şi credea că nu o să aducă nimic bun dacă ajunge la putere. L-am urât şi eu, aşa cum pot să urască copiii adulţii pe care nu îi înţeleg. Din ’96, când eram mai mare, îmi aduc aminte de dezbaterea finală dintre Iliescu şi Constantinescu, care avea o aură suprarealistă pentru mine, cum vedeam în Iliescu omul rău, fără să am nicio explicaţie pentru asta. Nu îmi dădeam seama exact cum familia mea sărăcea, cum am ajuns să trăim din ce în ce mai rău şi cel mai bogat om din bloc era vecinul poliţist. Mi se părea că ăsta e viitorul, să te faci poliţist, să îşi cumperi maşină la mâna a doua din Germania.
Am înţeles mai târziu ce s-a întâmplat. E prins până şi în statistica oficială. Sub FSN şi apoi PDSR ţara s-a prăbuşit refuzând orice reformă, Raţiu n-a mâncat salam cu soia, ” Fir-ai al naibii, Majestate!”, „am găsit la PNŢ droguri, armament, muniţie, maşină de scris automată, tipărit bani la PNL”. „Străinii voiau să ne fure ţara”, FMI, care a venitul cu planul lui Sachs, aplicat în Polonia, a fost izgonit. Urma să ne descurcăm singuri, mai degrabă unii să se descurce. Privatizarea a fost amânată pentru investitori şi posibilă doar pentru băieţi. Trecerea la semi-economia de piaţă nu s-a făcut prin încurajarea iniţiativei private şi prin falimente naturale şi şomajul adiacent, ci prin inflaţiei. Actualul şi fostul ministru al finanţelor, Florin „Finanzilla” Georgescu, care mănâncă FMI pe pâine, a păstorit o inflaţie de vreo 4000%, asta după INS, în 92-96.
Vremurile au fost tulburi, schimbarea PSD cu CDR a fost o dezamăgire, pentru că oamenii aveau speranţa că imediat va merge mai bine, când până la acel moment nu se făcuseră aproape nimic, cu excepţia introducerii perfidei taxe numite TVA.
După ce CDR şi-a frânt gâtul, mare parte şi sub propria neputinţă, PSD s-a întors şi a aşternut o linişte absolută peste ţară. S-a furat într-un mod atât de exemplar încât nu s-au putut număra ulterior decât arme de vânătoare, bibelouri şi termopane. Firmele ce băgau găuri de sute de milioane de dolari la buget au fost în cele din urmă privatizate şi au ajuns miraculos pe profit imediat (vezi Sidex şi Petrom). Câţi din presă se mai întreabă acum de ce, şi de ce au fost vândute pe nimic?
În 2004 a venit Băsescu. Era EL împotriva lui Năstase, a lui Iliescu. Era pentru prima oară când votam, şi l-am votat. M-a dezamăgit, ca pe cei mai mulţi, şi totuşi nu îmi pare rău că am făcut-o. Cred că era mult mai prost altfel – vezi Belarus.
În 2008-2009 deja nu mai aveai pe cine să votezi. Nici în 2012 nu credeam că ai pe cine. Şi, totuşi, PSD, în alianţă cu puţin-mai-curatul PNL, a primit cu mult peste jumătate din voturile românilor. Cât de scurtă să fie memoria românilor cât să voteze din nou cu PSD, într-un număr atât de mare? Un partid ce era văzut de către toţi un simbol al corupţiei? Înţeleg că sunt dezamăgiţi de guvernarea semi-dezastruoasă a PDL şi că nu au absolut niciun motiv să îl mai voteze, dar, totuşi, de ce ai vota cu un partid care încă îi are în rânduri pe băieţii de la etajul unu de la Antipa, poleiţi în aur? Raţional, nu există niciun motiv, dacă îţi dai seama că ce alegi e rău. Dar câţi oare şi-au dat seama?
Presa preş
La o anumită televiziune de ştiri se discuta luni seara cu liderii PSD despre rezultatele fantastice de la alegeri. Prezentatorul preş, cunoscut, de altfel, pentru duritatea sa faţă de alţii, punea întrebări păpădie de genul: dar ce s-a întâmplat la Cluj (devenit simbolul fraudei), nu-i aşa că nu veţi dezamăgi românii, vă apucaţi imediat de treabă? Sau la întrebarea unui anumit câştigător de primărie, acuzat de pedofilie – lucru de care nu s-a suflat nimic pe la televiziuni -, despre cum e posibil ca adversarul său să umble pe la secţiile de votare, prezentatorul preş nu a ripostat cu întrebarea: dar dumneavoastră ce aţi făcut? când şi contracandidatul evazionist al primarului hoţ făcuseră acelaşi lucru, la fel ca şi primarul absolut, care a colindat toată ziua secţiile de votare fără să aibă nicio treabă pe acolo. Consternare!
Sau cum la altă televiziune care transmitea un protest „spontan” dintr-o localitate de lângă Bucureşti a unor cetăţeni oneşti care se plângeau că le-a fost furat dreptul la vot, cum nimeni nu a pus întrebarea „ce i-a mânat pe ei în stradă”? Simţul civic subit, zodiacul? Probabil că au dreptate să protesteze, dar ca jurnalist trebuie să pui întrebări, toate întrebările, nu doar să bifezi agenda.
Presa de opoziţie e tristă, dacă e făcută fără argumente, dar măcar are scuza militantismului. Presa care se face preş în faţa puterii e însă atât de nocivă… Dar cine să îşi aducă aminte?
PS: Mai e şi superba marotă a salariilor tăiate cu 25%; „când cresc salariile”? „Au tăiat salariile”, de parcă toată lumea lucrează la stat. Nu discută aproape nimeni de cum trebuia făcută austeritatea în România, de TVA crescută cu cel mai mare procent din lume, de fiscalitate sufocantă. Apropo, ştiaţi că salariul real a crescut în România cu doar 23% faţă 1990, asta după statistica oficială? O creştere anuală subunitară. După 22 de ani românii, afară de vreo 9%, aşteaptă totul de la stat, când aceiaşi oameni se învârt de 22 de ani la conducerea ţării şi amână viitorul… Dar cine să o spună?
PPPP votează şi în toamnă PPPP!