Ma gandesc mai ales la perioada cand erau bebelusi, iar plansul lor imi provoca o reactie fizica foarte puternica.
Tonalitatea plansului lor imi provoca o anumita vibratie in urechi, foarte greu de suportat, iar emotiile care veneau peste mine erau foarte puternice: anxietate, panica, durere, uneori neputinta, alteori furie, tot felul de emotii, care mai de care mai greu de controlat.Si atunci ce faceam? Absolut orice imi trecea prin cap, numai sa nu ii aud plangand.
Am citit intr-o carte ca mamele sunt programate biologic sa reactioneze la plansul bebelusilor. Si este foarte normal sa fie asa, atata timp cat plansul este singura modalitate pe care o au bebelusii ca sa ne comunice faptul ca au un disconfort, de orice fel (durere, foame, nas infundat, colici, anxietate, frica, plictiseala, frig, cald, tensiunea pe care o simte la mami, pampers plin, prea multi adulti in preajma, sunt numai cateva dintre motivele pentru care plang bebelusii).
Vreau acum sa iti aduc in atentie plansul copiiilor, incepand de la o varsta la care incep sa inteleaga lumea in care traiesc, adica, cam de pe la 2-3 ani.
Prietena mea Zoia, mi-a povestit o intamplare, de cand era ea copil, pe care si-o aminteste acum, cu aceeasi intensitate emotionala pe care a avut-o in copilarie.