Prima femeie din lume care a operat pe creier a fost româncă. Sofia Ogrezeanu a avut concediu 2 zile, atunci când a născut

Femeia care a făcut primele operaţii pe creier s-a născut în Fălticeni, provine dintr-o familie normală în care tatăl a lucrat ca mic funcţionar la bancă, iar până la 24 de ani s-a putut lauda decât cu o educație burgheză, liceu, facultate, balet, franceză, ba chiar și ore de engleză cu o prințesă, scrie a1.ro. 

Citeşte şi Cancerul cerebral cauzat de un produs pe care îl folosim zilnic! Avertismentul unui celebru medic neurochirurg

Tatăl a mai fost o dată însurat, dar după ce i-a murit fiica, a luat drumul Făliceniului, din Bucureşti, singur, acolo unde a cunoscut-o pe mama Sofiei.  

Când Sofia avea 13 ani, tatăl ei a murit. Când a împlinit 16, Sofia, sora ei mai mică și mama lor s-au mutat în București, unde cea mare a terminat liceul, după care tânăra a intrat la  Facultatea de Medicină.

„Era vacanță și aveam tren să mergem la bunica din Bucovina. Tata ne-a trezit pe mine și pe sora mea cu melodia „Pentru ochii tăi cei dulci”, pe care a pus-o la patefon. Și a ieșit în grădină cu un foarfec și ne-a făcut la fiecare, mie și surorii mele, un buchețel cu un trandafir roz și crini. Și nu știam noi că era pentru ultima dată când îl vedeam pe tata. Pentru că peste două săptămâni, la bunica fiind, am primit o telegramă că tata a murit. Eu aveam 13 ani, sora mea avea 9. Multă vreme când auzeam romanța „Pentru ochii tăi cei dulci”, fără să vreau, oriunde eram, lăcrimam”, îşi amintea Sofia Ogrezeanu. 

Tânăra a făcut două stagii de practică medicală. Unul la oftalmologie, altul într-o comună din apropierea orașului natal.

Clinica de Neurochirurgie a Facultății de Medicină, mai curând o improvizație de context decât o clinică propriu-zisă, nu are cum să facă față zecilor de victime care-s purtate pe brațe, în dureri cumplite, până la poarta unității, în urma bombardamentelor din 1944 din Bucureşti. 

Clinica de Neurochirurgie a Facultății de Medicină, mai curând o improvizație de context decât o clinică propriu-zisă, nu are cum să facă față zecilor de victime care-s purtate pe brațe, în dureri cumplite, până la poarta unității. În acel moment, în clinică nu se afla decât 4-5 oameni: renumitul doctor Bagdasar, doctorii Ionescu și Arseni, studenta Sofia Ogrezeanu și un alt tânăr stagiar.

Într-o zi, un caz foarte grav a venit la spital. Era vorba de un copilcu un traumatism grav la cap şi care trebuia operat. Doctoul Bagdasar nu a putut să intervină pentru că avea o infecţie la deget, iar ceilalţi medici erau prinşi în alte operaţii. Astfel Sofia Ogrezenu a ajuns să-l opereze, pe creier, cu succes, pe copil.

„În copilărie şi chiar mai târziu, când cântam la pian, îmi era teamă să nu mă vadă cineva că tremur. Atunci, la prima operaţie, m-am simţit copilul de altădată în faţa pianului. Dar din dorinţa de a nu-mi vedea nimeni teama, m-am lăsat copleşită de o linişte binefăcătoare. Apoi, toată viaţa, la operaţiile cele mai dificile, am simţit că sufletul îmi este stăpânit de pace. Este o stare minunată, de comunicare cu Dumnezeu”, spunea Sofia Ogrezeanu.

După premiera absolută în medicină, rezidenta care-și imagina o viață liniștită ca medic internist la Fălticeni se înșelase. Responsabilitatea de a fi fost prima femeie neurochirurg din lume i-a deturnat traseul. Înainte de toate, traseul amoros, căci s-a măritat cu doctorul Ionescu, mai vârstnicul ei coleg neurochirurg, cel despre care Tudor Arghezi, tot căutându-i serviciile, a scris o pastilă gazetărească intitulată „Un chirurg”. Concluzia de la finalul articolului semnat de Arghezi vis-a-vis de soții Ionescu a ajuns un citat clasic: „Câte valori înalte nu are acest biet neam român, neștiute, necăutate…”

Devenită Ionescu, Sofia începe să lucreze la Spitalul 9, cot la cot cu toată „școala de aur” a neurochirurgiei românești. În 1954 a fost încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar două decenii mai târziu obține gradul de medic primar neurochirurg II, după ani în care munca spitalicească și cercetarea științifică (conferințe, articole, cărți) s-au îmbinat temeinic, confirmând zicala că, pentru unii, ziua poate avea și 36 de ceasuri.

Dimineața făcea operații pe creier, după-amiaza și-o petrecea operând coloane vertebrale. În mai bine de 40 de ani de activitate, așa cum avea să mărturisească în nenumărate interviuri, singurele două zile în care și-a luat concediu au fost zilele în care și-a născut copiii. 

În 1970, la 50 de ani de viață și 25 de meserie, Sofia Ionescu a operat-o pe soția preferată a șeicului Zayed-Bin Sultan al Nahyan din Abu-Dhabi.. Aceasta a sondat toată plaja de neurochirurgi de pe mapamond, adresându-se inclusiv Ministerului Sănătății din România.

PCR a îndeplinit toate formalitățile necesare ca Ionescu să fie trimisă la Abu-Dhabi și să efectueze operația.

Operaţia a decurs excelent, astfel că neurochirurgul avea să găsească a doua zi, atârnând de clanța ușii de la hotel, un plic cu 2000 de dolari.

Sofia Ionescu a dus o viață tumultoasă fiindcă, într-un fel pe care astăzi l-am putea taxa drept la marginea firii umane, a firescului, doar o astfel de viață i-a putut aduce liniștea.