Cristi Chivu, scrisoare emoţionantă la 10 ani după ce trecut pe lângă MOARTE. „Eram paralizat. Nu puteam merge drept şi tot cădeam”

Cristi Chivu, antrenor la Inter U17, a publicat pe site-ul oficial al milanezilor o scrisoare în care a povestit câte sacrificii a făcut şi prin ceea cea trecut în momentele cele mai complicate, presărate de accientări.

Cristi Chivu a dezvăluit detalii neştiute până acum după operaţia la cap suferită după acea fractura craniană din urma duelului cu Pellisier, de pe 6 ianuarie 2010.

„Nu-mi puteam mişca mâna stângă, eram paralizat. Nu mi-am pierdut niciodată cunoştinţa şi chiar şi când m-au pus pe targă şi mă scoteau de pe teren, mintea încă îmi funcţiona, în ciuda loviturii teribile. Erau atât de mulţi oameni în jurul meu: coechipieri, doctori, asistente, un întreg stadion se uita la mine.

Am avut un prim gând care mă presa, cel pentru soţia mea, pentru fiica mea şi familie. Şi aveam o singură modalitate să comunic cu ei, în timp ce se uitau la televizor: îmi ridicam mâna cealaltă. Aşa încercam să le spun că sunt bine, totul va fi bine. Totuşi, în interiorul meu exista un sentiment puternic de nelinişte: voi mai putea să redevin om normal din nou?

Nu mă gândeam la fotbal, la revenirea pe teren sau la meciuri. (…) Dar tot ce voiam era certitudinea că puteam să fiu din nou om, tată, soţ normal. Când m-am trezit, eram la terapie intensivă, la spitalul din Verona. Nu neg că am întrebat ce scor a fost la Chievo – Inter. Eram puţin confuz, nu îmi aduceam aminte dacă Balotelli sau Pandev înscrisese golul.

Şi, în timp ce eram în pat, am înţeles imediat un lucru: că va dura mult timp. (…) Teste, verificări şi multă răbdare. Iar mai presus de tot, o operaţie chirurgicală necesară pentru a-mi recăpăta puterile. Acesta a fost cel mai important pas, unul care îmi permitea să redevin fotbalist. Eram dezorientat, nu puteam merge drept şi tot cădeam. Totul a trebuit reconstruit. E dificil să alung toate acele coşmaruri”, a scris Chivu.

FABULOS! Cum l-a cucerit Adelina pe Cristi Chivu. Momentul în care fotbalistul şi-a dat seama că ea este ALEASA

Cristi Chivu, care a fost nevoit să poarte o cască de protecţie până la finalul carierei, a povestit cum au fost momentele de după operaţie.

„Nu mă gândeam că cicatricea va fi atât de mare, dar niciodată nu m-am gândit prea mult la asta. Era doar un semn al unei călătorii care m-a readus la mine însumi. Te uiţi în oglindă şi, în final, îţi spui că ai fost norocos, trebuie să fii optimist. E aproape reconfortant. Aproape.

Am învăţat cum să mă comport cu propriul corp cu mult timp în urmă. Am sosit la Inter cu un umăr dislocat, nu mai era timp de operaţie şi am sfârşit prin a juca un sezon cu un umăr care putea să sară la cea mai mică atingere. A trebuit să mă descurc să joc fără ajutorul unei mâini. În total, mi-am încheiat cariera cu un total de 13 operaţii şi nu m-am dat bătut niciodată”, a scris Cristi Chivu.

Apoi, după ce s-a refăcut, a venit şi momentul primului meci şi, evident, al primului duel la cap: „În minutul 9 al meciului Inter – Livorno, a fost o minge înaltă, am sărit şi am lovit-o cu capul… cu casca pe cap. San Siro a erupt. A fost mai emoţionant decât atunci când am debutat pentru echipa naţională. Pe niciun stadion nu a mai fost o atât de mare ovaţie pentru o banală lovitură de cap în jumătatea proprie de teren”.

Cristi Chivu a dezvăuit ce a făcut cu casca în momentul când Inter a câştigat trofeul Champions League, în mai 2010, după finala cu Bayern, de la Madrid.

„Mă antrenam fără casă, dar pe teren am decis să o port. Nu am dat-o jos niciodată. De fapt, am scos-o la un moment dat. Am băgat-o în trofeul Champions League. Alături de cască, am pus totul în acel trofeu: temerile, îndoielile, sacrificiile pe care le-am înfruntat. Totul s-a terminat cu un vis devenit realitate. Iar lacrimile mele din acele momente erau de bucurie, dar şi de eliberare. Era realizarea binemeritată după o odihnă fizică şi mentală. Nu a fost vreo glumă să bat tot drumul până la Madrid. A fost nevoie de toate bucăţelele dintr-o viaţă de om: felul în care m-au crescut părinţii, plecarea din România, experienţa la Ajax, accidentările, înfrângerile, temerile şi luptele”, a spus Cristi Chivu.

Cristi Chivu, despre MARELE REGRET al VIEŢII. „Aş renunţa la toate trofeele, mai puţin Liga Campionilor, pentru asta!”

„Tata a fost fotbalist înainte de a-mi fi antrenor. Dimineaţa mă duceam la şcoală, iar apoi dupmasă chiar dacă aveam acelaşi traseu, mă punea să folosesc transportul public, în timp ce el mergea cu maşina la teren. Era una dintre modalităţile sale de a mă face să mă descurc, să mă sacrific şi să am ambiţie.

Aveam 17 ani, eram plecat pentru un meci. Apoi am primit un telefon să vin repede pentru că tata nu mai avea mult. M-am grăbit şi am ajuns la timp. Încă era în viaţă, deşi nu mai era conştient. I-am spus: „Tată, îţi promit că voi face totul să devin o persoană mai bună, voi avea grijă de familie. Şi nu-şi face griji, voi deveni şi un fotbalist bun”. A murit câteva minute mai târziu. M-am întors pe teren a doua zi, cu tristeţe în inimă, dar cu dorinţa de a juca cât mai bine pentru tata”, a mai scris Cristi Chivu.

„Chiar am dat totul pentru Inter, atât de mult încât am semne pe corp. A fost o experienţă de neuitat, atât pe interior, cât şi pe dinafară. Poate că fanii Nerazzurri nu m-au văzut vreodată să sărut emblema în galerie, dar au văzut sacrificiile mele, eforturile mele de a mă recupera după accidentări, să mă fac mereu util echipei şi colegilor”, a încheiat Chivu.

Cristian Chivu a jucat la Inter din 2007 până în 2013, alături de care a câştigat 9 trofee, printre care Champions League, CM al cluburilor şi Serie A.