Muntele, văzut de un orb. Alex Benchea, alpinistul nevăzător care a cucerit Kilimanjaro şi se pregăteşte pentru Mon Blanc

Alex a mers de la vârsta de 6 ani la Târgu Frumos, la școala specială pentru nevăzători. Când a devenit student la Cluj s-a înscris în Clubul Climb Again, unde viaţa i s-a schimbat radical. Anul trecut, în decembrie, a cucerit, alături de ghidul Cosmin Andron, vârful Kilimanjaro, pentru care s-a antrenat intens pe cele mai semețe vârfuri ale României.

În câteva săptămâni, Alex va pleca pe Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpi, un pisc periculos, unde trebuie să folosească colțari pentru porțiunile de ghețar și să meargă legat în coardă, și nu aproape de rucsacul ghidului. Însă ultima redută de cucerit pentru Alex va fi cel mai înalt vârf al Europei, Elbrus, ultimul din lista de moment a băiatului cu ochii albi. În avanpremiera expediţiei, el a acordat un interviu pentru life.ro:

Când ai mers prima dată pe munte?

Alex Benchea: Acum 2 ani și 3 luni, când aveam 19 ani, iar prima ascensiune reușită a fost pe Moldoveanu, acum 2 ani. Aveam un prieten din Cluj, unde sunt student, la Facultatea de Geografie, Florin Năstase, un prieten foarte bun, mentorul meu, și el foarte pasionat de munte. Împreună cu el mi-am identificat această pasiune pentru exlorare, pentru a descoperi locuri îndepărtate. Așa că mi-am stabilit ținte și mai înalte.

Alte articole

Tragedie pe munte! Un alpinist român a murit pe traseul din masivul Mont Blanc. Bărbatul s-a prăbușit în gol 200 de metri

Cât de mult a contat faptul că ești nevăzător în asta?

Alex Benchea: Pentru mine, deloc. Eu încerc să am o viață cât mai normală. Simt că sunt un om normal, iar dizabilitatea este pe un loc sub locul trei în prioritățile mele.

Și cum suplinești această lipsă a vederii când explorezi?

Alex Benchea: Mi-am dezvolatat mai mult simțul tactil, auzul, orientarea în spațiu. Acum două sâmbete am urcat pe Pietrosul Rodnei, la 2303 metri. Am început ascensiunea dimineață, iar cum urcam aveam soarele în partea stângă. Deci dacă am soarele acolo și urc, înseamă că mă îndrept spre sud, spre versantul nordic al muntelui. Cam așa îmi fac calculele.

Apoi, pot să disting anumite texturi ale terenului atunci când calc, știu dacă este mai aspru sau mai fin. Mi se întâmplă să merg prin Cluj, pe stradă și să nu fiu foarte atent la drum, să merg din inerție. Și în loc să merg în față, am virat la stânga și mi-am dat seama după textura drumului să nu sunt unde trebuie. În general sunt atent la toate detaliile. La fel, pot „citi” un om după cum vorbește, îi pot ghici sentimentele, atitudinea. Faptul că am folosit foarte mult bastonul alb mă ajută să nu mă mai sperii dacă mă pierd.

Citeşte şi Alpinistul cu Ochii Albi a cucerit lumea. Alex Benchea, primul alpinist român nevăzător care a escaladat Kilimanjaro FOTO

Când am ajuns în Cluj, acum vreo doi ani, și veneam din Târgu Frumos, un oraș de 10.000 de locuitori, unde nu prea folosisem bastonul alb, a fost complicat din cauza aglomerației și a ritmului unei metropole, în care brusc eram nevoit să folosesc bastonul pe care nu îl folosisem până atunci. Și trebuie să știi să-l folosești, să știi tehnicile, fiindcă altfel ești în pericol. Sunt tehnici de urcat, de coborît, de traversat. Am avut multe provocări dar am reușit. De pildă, să folosesc bastonul, să învăț să folosesc transportul în comun, multă practică, orientare în spațiu, mă folosesc mult de tehnologie, de aplicații pe telefon să pot circula. Dacă m-aș duce într-un oraș în care nu am mai fost niciodată m-aș descurca, nu aș mai avea probleme, pentru că am aplicații. Apoi întreb oamenii.

Liceul l-am fâcut la Târgu Frumos și stăteam în internat, unde aveam cantină, iar asta mă scutea de o grijă care a apărut brusc atunci când am venit la Cluj. Mai târziu, am început să gătesc. M-am dezvoltat mult de când am ajuns la Cluj, oamenii aici sunt foarte prietenoși, orașul este primitor pentru persoane nevăzătoare, cu foarte multe semafoare sonore, cu covoare tactile, am învățat multe lucruri și pe mine, am ajuns la Climb Again, am cunoscut echipa, mi-am făcut prieteni. Clujul a fost un salt de adaptare.

Cum vede un nevăzător muntele

Cum percepi tu frumusețea locului? Ți le descrie cineva?

Alex Benchea: Înainte de a pleca mă documentez foarte bine cu tot ce am nevoie pentru acel loc, trasee, punte letale, expdiții, oameni care au mai trecut pe acolo. Când sunt pe munte îi cer însoțitorului să îmi descrie locul.

Hai să vedem, descrie-mi Pietrosul Rodnei!

Alex Benchea: Am plecat de la schitul Pietroasa, am urcat prin pădure pe un drum forestier care șerpuia, am urcat vreo 700 și ceva de metri diferență de nivel. Se întâmpla să am pădure și în dreapta, și în stânga, apoi pădurea de pe partea stângă s-a rărit, avea ceva arbuști din ce mi-au povestit prietenii mei. Iar când s-a terminat vegetația, am ajuns pe platoul stației meteo, lângă lacul Iezer. Am mers un pic pe platou, am traversat un pârâiaș în stânga, am mai înaintat un pic, iar în dreapta aveam lacul Iezer care pot să vă spun că are forma României. La vreo 10-15 minute de mers se îngusta poteca și am început un urcuș abrupt, susținut. Muntele în față, versantul și noi trebuia să ajungem în vârf. Mai erau niște porțiuni de zăpadă, care se găseau la umbră, din ce mi s-a spus și asta explică de ce zăpada nu se topise. Am tot urcat aceste trepte de stâncă, de diferite înălțimi, în șerpuire, pe versant până sus. De la lac am făcut vreo două ore până în vârf. Pe creastă am mai mers vreo 5 minute, am mai urcat niște trepte și am ajuns pe vârf.

Se întâmplă ca pe tot parcursul urcării să am stâncă și în dreapta, și în stânga, iar eu mă folosesc de ea, pun mâna și mă sprijin ca de o balustradă. Dar știu că dacă în dreapta am stâncă, în stânga e hău. Când merg sunt atent tot timpul și îmi fac o hartă mentală a traseului.

Acum doi ani am fost pe Moldoveanu, pe valea rea, dar am urcat pe la Refugiul Viștea și am coborît pe la Lacul Galbena. Anul acesta, pe 7 iunie, am urcat din nou, cu colegii din lotul național de climbing și am urcat pe la Galbena. Am fost surprins că mi-am amintit traseul.

Cum a fost experiența de pe Kilimanjaro?

Alex Benchea: După ce m-am întâlnit cu ghidul, am stabilit planul de antrenament și bugetul, cum spuneam. Bugetul ajungea undeva la 8.000 de euro, dar Cosmin Andron a acceptat să lucreze pro bono, așa încât am mai avut de strâns 6000 de euro, pe care i-am reușit strânge cu ajutorul colegilor de la facultate, familiei, am făcut și o pagină de Facebook, Alpinistul cu ochii albi, unde oamenii au putut afla despre planurile mele și au putut să mă susțină. Și am reușit. Pe 10 decembrie am plecat din București, cu un zbor până la Amsterdam, iar de acolo la Kilimanjaro.

Ce așteptări aveai legate de reacțiile organismului?

Alex Benchea: Știam că unii au grețuri, vărsături, dureri de cap, dar știam cât de importante sunt indicațiile ghidului și să te supui lor, contează aclimatizarea, iar fiecare organism reacționează diferit. Dimineața am plecat spre baza muntelui. Regula pe Kilimanjaro este că trebuie să angajezi staff local, doi ghizi, porteri și bucătar. Până sus, pe vârf, am parcurs 4.300 de metri diferență de nivel, iar ca distanță 41 de kilomtri în 6 zile și 5 nopți, dintre care o zi de aclimatizare, la 3.700 de metri, în tabăra II.

Până la 3.000 nu era problemă, mai sus un pic au început dificultățile. La altitudini mai mari aerul este mai slab în oxigen iar asta se simte. Dar nici nu poți compara 5.000 de metri cu 7.000, de unde începe zona morții, când ai doar o treime din cantitatea de oxigen de la nivelul mării. La 3.700 când am ajuns am simțit niște dureri ușoare de cap. Un soi de disconfort, iar noaptea mă trezeam cu sete. Vineri am avut ziua de aclimatizare, care era foarte importantă. Practic, o plimbare scurtă pe munte, de la 3.700 la 3.900, dar care s-a dovedit foarte importantă. Corpul a resimțit diferența de altitudine și s-a relaxat. Chiar ne povestea ghidul că mai fusese acolo de câteva ori, iar la una dintre călătorii a întâlnit un japonez care a urcat fără să facă aclimatizarea, iar în apropiere de vârf nu a mai putut merge pe picioarele lui. Porterii l-au dus în brațe până sus și a murit acolo, pentru că a făcut edem cerebral. Nu poți merge pur și simplu, fără să respecți regulile.

Sâmbătă am pornit spre vârf. Soarele era foarte puternic, eu nu am avut cremă și m-a ars, am rămas cu vânătăi. De le 4.000 de metri a început o zonă mai aridă, iar pe la 4.500 am început să slăbesc ritmul fiindcă oboseam mai repede. Pe munte nu trebuie să faci pe șeful, trebuie să fii smerit. Așa că am modificat ritmul să pot ajunge la tabăra III, așa cum m-a învățat ghidul. Pe la miezul nopții ne-am trezit, fiindcă vârful se face noaptea, pentru a coborî pe lumină. Porțiunea spre vîrf se face în 6-8 ore, noi am făcut-o în 6 ore, voiam să ajung cât mai repede în vîrf. Am ajuns pe vârf la 7.10 și am stat vreo 3 minute acolo, cât să facem poze, fiindcă este foarte aglomerat iar coborîrea cu puhoi de oameni nu este tocmai recomandată.

Cum te-ai simțit acolo?

Alex Benchea: Eram fericit. M-am simțit împlinit.

Cum a fost coborârea?

Alex Benchea: E cea mai grea parte și m-au cam lăsat genunchii. Riscul să cazi e mult mai mare. Dar eu mă simt la coborât mai bine fiindcă știu că mi-am atins obiectivul.

Cum te-ai antrenat în perioada asta? Cum o să fie escalada pe Mont Blanc?

Alex Benchea: M-am antrenat acasă, apoi cu lotul național de paraclimbing. După starea de urgență, am început și escaladele. Am ajuns pe Moldoveanu, pe Pietrosul Rodnei, iar sâmbăta asta în Piatra Craiului. Mersul pe munte este esențial fiindcă mă ajută să mă descopăr, să îmi cunosc limitele, să lucrez ritmul, nu este doar o plimbare. Mont Blanc este un pic diferit de Kilimnajaro, sunt porțiuni de cățărat. Altitutdinea nu ar fi o problemă, fiindcă e cu 1.000 de metri mai puțin, dar va trebui să folosesc colțarii pentru ghețar, iar aici este important fiindcă voi fi legat în coardă, nu mă mai pot ține de rucsacul ghidului fiindcă am colțari și-l pot lovi.

Care e cel mai frumos munte?

Alex Benchea: Cel pe care nu l-am cucerit încă. (râde)