Reportaj Daily Mail: Ce s-a întâmplat cu copiii abandonați din România? 90% dintre copiii care au trăit în orfelinat nu au fost pregătiți să trăiască independent ca adulți

Jane a simțit mai întâi mirosul. Un miros fetid care îți făcea ochii să lăcrimeze. Apoi, locurile de neimaginat. Șiruri de pătuțuri metalice în care stăteau îngrămădiţi copii slabi, pe jumătate dezbrăcați, zăcând în propriile fecale. Câte trei într-un pat, priveau cu ochii mari printre gratii. Niciun zgomot nu putea fi auzit. Tăcerea aceasta era stranie.

Încăperea slab luminată era plină de copii și niciunul dintre ei nu plângea. Şi dacă ar fi făcut-o, oricum nu venea nimeni la ei. Această scenă înfiorătoare a întâmpinat-o pe Jane Nicholson, asistentă medicală și șefă a unei organizații umanitare, acum în vârstă de 76 de ani, în 1991, atunci când a intrat pentru prima oară într-un orfelinat din nordul României.

Orfelinatele din România comunistă, „lagăre de concentrare”

„A fost extrem de șocant. Așa îmi imaginasem un lagăr de concentrare din timpul războiului. Am înțeles atunci că n-am să pot pleca niciodată până când nu îi voi ajuta pe copii să scape din această nenorocire”, povesteşte ea pentru Daily Mail.

În ianuarie 1990, reporterii care transmiteau informaţii despre prăbușirea regimului comunist din România au descoperit 600 de orfelinate administrate de stat, pline de copii abandonați care trăiau în sărăcie. Occidentul s-a îngrozit de imaginile cumplite din orfelinatele româneşti.

Alte articole

Daniela își caută mama care a abandonat-o la naștere: „Să-i povestesc totul despre mine și despre singurătatea din sufletul meu”

Renate Weber: „Numărul copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate depăşeşte cu mult o sută de mii”

În timpul regimului Ceauşescu, avortul şi contracepţia erau interzise prin lege femeilor sub 45 de ani pentru a mări populația și a impulsiona economia. Ceaușescu a pretins ca o familie să aibă cel puțin cinci copii. Familiile aflate la limita subzistenţei au fost nevoite să aleagă între a sfida regimul – poliția secretă acţiona fără milă împotriva oricărei persoane care nu respecta regulile – și a îndura sărăcia împreună cu niște copii pe care nu-și permiteau să îi crească.

Citeste si Alexandru Rafila, despre şcoala online: „Această generaţie de copii poate fi traumatizată”. Ce spune profesorul despre valul 4 al pandemiei

În 1990, după căderea comunismului, organizațiile umanitare au început să vină în România. Au descoperit atunci, la nivelul întregii țări, aproximativ 120.000 de copii (potrivit altor estimări, cifra se ridică la 350.000) care trăiau în orfelinate. Mulţi dintre aceştia nu erau orfani, ci doar abandonați de părinţii care nu aveau cu ce să-i mai crească.

Vizita în România a traumatizat-o pe Jane Nicholson. Urmare a acestei experienţe cumplite, Jane a înființat organizația umanitară, Fără (Without, în limba engleză), al cărei scop era acela de a aduce alinare suferinței acestor copii traumatizați. Principalul ei scop era acela de a-i scoate din acele îngrozitoare orfelinate și de a-i duce în cămine cu oameni cărora le păsa de soarta lor.

Copiii salvați de ONG-uri precum Fără sunt acum adulți, cu povești înduioșătoare și cu speranțe.

Poveşti cu copii abandonaţi ajunşi la maturitate

Iuliana Georgiana are 29 de ani şi a ajuns într-un orfelinat la vârsta de șase ani.

„După revoluție, am crescut cu mama mea, Ioana, în București și eram foarte sărace. Ziua cerșeam ca să avem ce mânca, iar noaptea ne adăposteam într-un subsol rece, părăsit și plin de șobolani. Mama era atât de disperată încât, în cele din urmă, a crezut că voi fi mai în siguranță într-un orfelinat”, povesteşte Iuliana pentru Daily Mail.

În 1998, Ioana și-a lăsat fiica într-un orfelinat de stat din Buftea, imaginându-şi că oamenii de aici vor avea grijă de ea. Realitatea a fost, însă, cu totul alta. Sedările forțate, bătăile violente sau legatul de paturi erau practici obişnuite în orfelinatele româneşti la acea vreme.

„Animalele erau tratate mai bine ca noi. Nu mai trebuia să cerșesc ca să mănânc, ci trebuia să lupt pentru asta. Am fost lăsată într-o cameră fără mobile, plină cu 30 de băieți și fete de vârsta mea. Personalul obișnuia să ne arunce puțină pâine și să ne privească cum ne batem. Erau numai șase paturi, așa că a trebuit să ne batem și pentru ele. „Copiii mai slabi decât mine erau lăsați să moară de foame. O dată pe săptămână, eram stropiți cu apă rece și, în restul timpului, purtam cu toții aceleași treninguri murdare. Disciplina era rezolvată de un personal în halate albe, cu bățul”, îşi aminteşte, cu lacrimi în ochi, Iuliana.

În 1999, Iuliana a fost salvată și dusă într-un „cămin familial” din cadrul organizației Fără.

”Jane mi-a zâmbit și m-a întrebat cum mă cheamă. Am simțit instinctiv că voi fi în siguranță cu ea”, dezvăluie Iuliana.

„Noua mea casă mă făcea să mă simt ca și când aș fi intrat într-un decor de film. Apă curentă, haine noi, patul meu, mâncare caldă, multe jucării. Și dragoste!”, oftează ea.

Sub îngrijirea lui Jane, Iuliana a avut şansa de a urma o școală locală, după care și-a luat licența în comunicații la Universitatea Dimitrie Cantemir din România. Jane a fost oaspete de onoare la nunta Iulianei și, în 2014, Iuliana și soțul ei, Nicolae, s-au mutat în vestul Londrei, unde își cresc cei doi copii.

Citeste si Mecanism național de alertă publică care ajută la găsirea copiilor dispăruți se lansează în România. „Alertă Răpire Copil” vine în ajutorul Poliției Române

Alexandra Smart a fost părăsită la orfelinat pe când era doar un bebeluș. Acum are 33 de ani, este cineastă şi locuiește în Somerset împreună cu logodnicul ei. Alexandra și-a petrecut primii trei ani din viață în faimosul orfelinat „Numărul 1” din București, recunoscut drept unul dintre cele mai brutale din țară. Mama ei avea doar 19 ani când a născut-o. Nu-şi permitea să o crească, aşa că singura soluţie a fost s-o părăsească într-un orfelinat.

„Părinții mei adoptivi nu au putut avea proprii copii și se împăcaseră cu ideea, dar după ce au văzut orfelinatele la televizor, ei și-au schimbat radical părerea, au stat puțin pe gânduri și au plecat în România. Se temeau că vor trebui să aleagă un copil la întâmplare, dar soarta a făcut ca eu să le fiu prezentată direct, grație relațiilor unui prieten la care stăteau. M-au adus acasă, într-o căsuța ca de ciocolată din Wiltshire, cu o pisică și un câine. Se pare că am intrat direct în căsuță, fără să mă mai uit înapoi”, povesteşte Alexandra.

Dar traumele pe care le dobândise în perioada în care a locuit la orfelinat au început să se manifeste în noul cămin.

„Eram îngrozită de apă, am căzut dintr-un leagăn și am rămas pe jos îngrozită, nedându-mi seama că nu-i nimic dacă plâng. Părinții mei aveau niște prieteni români și, atunci când ei încercau să-mi vorbească în limba maternă, obișnuiam să-mi ascund capul în ce aveam mai la îndemână din cauză că asta îmi trezea în subconștient niște amintiri”, spune tânăra.

La 14 ani, Alexandra a avut ocazia să-şi cunoască mama biologică.

„Când aveam 14 ani, m-am întors în România cu mama mea adoptivă și m-am întâlnit cu mama biologică, după ce i-a scris ca să solicite o întâlnire. A fost un moment extrem de tensionat. Era o femeie curajoasă. Nu am vorbit despre circumstanțele care au făcut-o să mă abandoneze; în schimb, ea a vrut să afle cum a fost viața mea și am putut să-i povestesc despre copilăria mea extraordinară, iar asta i-a dat o anume liniște”, povesteşte Alexandra.

Azi, Alexandra este ambasador internațional al organizației caritabile Hope and Homes for Children (Speranță și Cămine pentru Copii), care funcționează în peste 15 țări.

Un studiu realizat în 2020 de Hope and Homes for Children a relevat că 90% dintre copiii care au supraviețuit unei copilării într-un orfelinat nu erau pregătiți să trăiască independent ca adulți; 23% au ajuns fără adăpost, în timp ce 50% au ajuns să aibă probleme cu legea.