Strigătul mamei chitaristului Alex Pascu, la şase ani de la tragedia din Colectiv: „Simt că mi se rupe pieptul. Nu există zi să nu lăcrimez. Nu am mai fost nici măcar la un spectacol, e nedrept ca eu să mă distrez şi el să fie acolo”

Ana Pascu (77 de ani) şi-a pierdut fiul pentru totdeauna în urma incendiului cumplit de la Colectiv. Alex Pascu era chitaristul formaţiei Goodbye to Gravity al cărui destin s-a încheiat în mod tragic, mult prea devreme, la doar 33 de ani, după ce a fost internat de urgenţă la un spital din Paris.

Mama artistului este fostă floretistă medaliată olimpic şi cel mai longeviv președinte de federație din sportul românesc – între 1982 și 2012 în fruntea FR Scrimă-, în prezent președinte onorific și vicepreședinte al Federației Internaționale de Scrimă. Acum, la şase ani de când viaţa ei s-a schimbat dramatic, Ana Pascu continuă să lucreze în biroul său de la FRS şi zi de zi încearcă să înfrângă suferinţa pierderii fiului.

„În fiecare zi trebuie să fac eforturi și să spun: „așa a fost să fie!”. Nu am altă explicație, să sper că e bine acolo unde e, pentru că a fost un copil de excepție… de excepție. Un copil căruia nu i-am deschis un caiet niciodată, nu a fost nevoie! La școală, deși era la școală germană, iar noi habar nu aveam de această limbă, am avut parte doar de felicitări din partea profesorilor. Vreau să zic că la facultate mi-a intrat al treilea, la arhitectură”, a povestit Ana Pascu pentru Playsport.

Mama artistului a mărturisit că nu a fost de acord cu muzica fiului ei şi că regretă acest lucru. „Nu! De ce să te mint, nu am fost. Și imi reproșez. Pentru că era un grup de copii extraordinar. Unii au murit, cu alții nu am mai ținut legătura”, a spus ea.

Alte articole

Unul dintre supravieţuitorii tragediei din Colectiv îl demolează pe Iohannis: „Acela a fost momentul în care eu am înţeles cât de mare e goliciunea interioară a persoanei Iohannis”

Scandalos! Victimele de la Colectiv trebuie să dea despăgubirile înapoi. Instanța a luat deja decizia

Ana Pascu recunoscut că nu trece nici măcar o zi fără să plângă după fiul ei şi fără să se întrebe „de ce?”.

„Nu! Nici măcar nu pot să accept acest „de ce” și nu am cum să mi-l explic. Încerc să nu mă mai gândesc, încerc, pentru că simt că mă îmbolnăvesc, simt că se rupe pieptul. Trebuie să îți mărturisesc ceva, nu există zi lăsată de Dumnezeu, fără ca, atunci când pun capul pe pernă, să nu lăcrimez. În rest, mă abțin foarte bine, controlez foarte bine, scrima te învață cum să ascunzi o durere, însă asta m-a depășit total. Nu am înțeles de ce trebuia să întâmple așa ceva, nu am înțeles cum s-a întâmplat, nu știu aproape nimic din tot episodul ăsta, decât atât, cât am stat la capul lui. Însă am tras o concluzie, oamenii, atunci când nu au o problemă deasupra capului lor, nu au milă. Mila a devenit foarte rar întâlnită… Am simțit și atunci această aroganță, lipsa asta de milă de care vorbesc”.

„De 6 ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. E nedrept ca eu să mă distrez şi el să fie acolo”

Părerea mea e că nu… nu am învățat nimic. Au rămas părinții cu traumele, care, fie vorba între noi, astea nu trec cu nimic, poți să ai medicamentele din lume, uite ce e aici pe biroul meu, poți să te mai duci la spectacole, să glumești, să râzi, nu, nu trece, în tine ești rupt. Pe mine, copiii ăștia de aici, de la federație, m-au salvat de depresie și țin să le mulțumesc din suflet. Însă o depresie este și a fost, chiar dacă iau pastile, în fiecare lună cred că mai adaug ceva și tot schimb perna după fiecare seară. E plină de lacrimi. De-asta îmi fac și de lucru, altfel, pur și simplu, înnebunești. Aici e lumea mea, am lucrat 31 de ani ca președinte, unde să mă duc? De șase ani nu am mai mers nici măcar la un spectacol. Nicăieri! Am zis că e nedrept ca eu să mă distrez și el să fie acolo, pe cuvânt. Îmi duc viața mai departe, însă nu cum ar trebui. Am rămas fără vitalitatea pe care am avut-o înainte, simt, mereu, că trebuie să mai fac ceva, însă nu pot, nu pot să-mi scot din minte ce s-a întâmplat. Am vândut și casa, ne-am mutat de acolo, pur și simplu nu aveam cum să intru în camera lui”.

„Alex a plecat cu un avion către Franţa, însă nu a avut ventilaţie. Strigătul nostru nu e auzit. Îmi ajung lacrimile…”

„Eu, de exemplu, nu știu ce s-a întâmplat în avion. Au plecat cu un avion care nu avea nimic. Când am hotărât să-l trimit în Franța, nu mi-au dat voie să trimit un medic, care era pregătit cu tot ce avea nevoie. Eram disperată, sărea haina de pe mine. Când am văzut că Alex avea temperatură 41 mi-am dat seama că e septicemie și le-am zis să facă tot posibilul să plece. Arafat a spus că nu merge nimeni cu avionul, a însoțit o fată, nu știu ce era ea acolo. Nu am reușit să știu ce s-a întâmplat în avion.

Nu a avut ventilație, asta s-a întâmplat, nu a avut tot ce trebuie. M-am gândit ce putea să fie, am discutat cu toți colegii. Asta e o întrebare pe care o port în suflet, am adresat-o și nu-mi răspunde nimeni. Au spus că a murit pe aeroport, în Franța, când era deja trimis un elicopter să-l ducă la spital. În zilele acelea cred că am vorbit câte 10 ore la telefon. Strigătul nostru, al părinților, nu aste auzit, sunt multe întrebări fără răspuns și, din acest motiv, am decis să nu prea vorbesc pe acest subiect, îmi ajung lacrimile. Sunt părinți care s-au dus după copiii lor și, știți cum se spune, nici eu nu mă simt prea bine. Bărbatul meu asta îmi spune, că sunt o luptătoare, însă am obosit cu atâta luptă”.