Levente Polgar, ultramaratonistul fără o mână din Aiud, a cosit pista stadionului, pentru a putea „alerga decent”

Ultramaratonistul Ioan Levente Polgar a cosit joi pista Stadionului Metalul din municipiu, pentru a putea „alerga decent”.

„Azi am cosit culoarele din interior înspre exterior 1, 2, 3, 4. (…) Se poate alerga decent. Zic să ne bucurăm de sport cât se poate. (…) Toate sunt suportate de mine în întregime, benzină, ulei amestec, fir motocoasă, timp”, a scris Levente Polgar, pe pagina de Facebook.

Polgar Levente Ioan este singurul sportiv cu handicap care a tranzitat România în alergare şi primul din lume care a fost acceptat la 6633 Arctic Ultra, considerat cel mai dur maraton din lume. În plus, a participat la trei ediţii ale ultramaratonului Ultra-Trail du Mont-Blanc (170 de kilometri).

Alte articole

Locul de muncă pe care nu-l vrea nimeni în Hunedoara deşi cerinţele sunt minime. „E grea munca. Ajutorul social vine fără ea”

Şi-a însuşit mentalitatea de învingător încă din copilărie, când, în urma unui accident, a rămas fără mâna dreaptă.

„Pe 17 martie 1987, mi s-a schimbat toată viaţa. Într-o ceartă de copii, o vecină mai mare m-a împins în faţa trenului. M-au dus la Cluj, unde m-au operat de trei ori, iar la Aiud am mai suferit alte două intervenţii chirurgicale. Timp de doi ani am locuit în spital. Am fost într-o comă profundă aproximativ trei săptămâni, iar şapte luni am fost imobilizat la pat. A trebuit să învăţ să merg din nou“, a povestit sportivul pentru Adevărul.

După ce mama lui s-a recăsătorit, din cauza agresiunilor la care l-a supus tatăl vitreg, Levente Polgar a ajuns în grija bunicilor materni. Mai târziu, a renunţat la studii şi şi-a găsit refugiul în alcool.

„Tatăl meu vitreg ne bătea, iar după un timp am ajuns în grija bunicilor materni. Adolescenţa a venit la pachet cu o libertate scăpată de sub control. Uşor, uşor am abandonat şcoala şi am început să frecventez barurile. La un moment dat ajunsesem să-mi doresc să fiu aruncat în spatele gratiilor. Din fericire, viaţa a avut alte planuri pentru mine”.

Sportul l-a adus pe calea cea bună.

„Primul maraton mă va urmări toată viaţa. Ţin minte că aveam impresia că nu se mai termină urcarea, alunecam spre finish… Am jurat că nu mai particip vreodată, dar când am ajuns acasă am început să caut competiţii care mai de care mai provocatoare. Competiţiile montane nu au secţiune pentru cei cu un handicap! Satisfacţia este că atunci mă simt întreg, egal. Nimeni nu se mai uită ciudat la mine pentru că-mi lipseşte o mână. Cea mai urâtă senzaţie este să-ţi fluture o mânecă –  atrage toate privirile, ca un magnet”, a mai povestit sportivul.