Rică Răducanu, simbolul Rapidului, interviu de senzaţie: „Când m-a luat Rapidul, tata s-a dus la Valea Mărului şi a făcut cinste la toată lumea”

Într-un amplu interviu cu ocazia apropierii centenarului Rapidului, Rică Răducanu a povestit cum ajunge un puşti născut la Vlădeni, pe malul Dunării, unul dintre cele mai mari simboluri ale vulcanului din Giuleşti.

„N-a fost prea greu, pentru că aici am copilărit. Fiind de la ţară, am avut noroc că tata m-a trecut pe numele lui la Bucureşti, era ceferist, după ce a dat divorţ de mama. Şi s-a însurat aici, a venit la Bucureşti, şi ăsta a fost şi norocul meu. Pentru că în vremurile alea îi cereau cartelă, se vindea totul pe cartelă, şi dacă aveai copil era mai bine, îţi dădea zahăr, ulei, cum era pe timpurile alea. Şi m-a luat frate meu, care are acum 97 de ani, trăieşte, e bine, tot cu locomotive, cu CFR. I-a zis tata: ‘Du-te şi adu-l pe Ricuţă, să le demonstreze ăstora ce ştie’. Pe Necula Răducan, că aşa mă cheamă pe mine, Răducan, fără u. Şi ăsta a fost norocul meu, că m-a adus la Bucureşti. Am trăit bine cu mama de-a doua, femeie ca lumea, el la fel, şi toată ziua stăteam prin cartier, pe câmp pe la Pasteur, pe la CFR, la câteva staţii de Giuleşti. Începusem să ştiu de Rapid, de toate astea. Şi am zis Rapid, cu cine să ţii?”, spune legenda galeriei rapidiste, în interviul realizat de Agerpres.

De la fotbal, pe şantier, la rugby, apoi, din nou la mingea cu şiret

Un fapt mai puţin cunoscut de microbişti este că Rică Răducanu a jucat rugby. Puştiul cu note prea mici pentru a putea intra la şcoala de electricieni se mulţumeşte cu profesia de zidar, unde capătă forţa şi abilitatea pentru a deveni un portar redutabil, viitorul „Tamango”. Dar sportul e baza, pentru că „altfel treceai prin şcoală ca sportiv”, aşa că face şi rugby, dar şi fotbal. Pe postul de extremă, nicidecum portar.

„Eu când am venit să dau probe aici, jucam extremă dreapta, jucam bine, fugeam, dădeam cu capul, eram înalt, şut la poartă, dar nu prea le aveam cu driblingul. Ce vrei, să le am pe toate? Şi jucam la Flacăra Roşie. Dar tata a zis că trebuie să fac o meserie, cum era pe timpurile alea, şi m-a dat să mă fac electrician la CFR, pentru că el era ceferist, frate-meu, la fel. Dar, din trei şi patru nu aveam cum să mă fac, nu am intrat, asta era treaba. Şi m-am dus la şcoala de construcţii, zidar. Şi am făcut şi rugby acolo, la 23 August. Am încercat de toate. Doi ani am jucat, eram înalt, fugeam bine, la bătaie nu mă dădeam la o parte. Eram la şcoala de construcţii, au făcut selecţie şi m-au oprit acolo la Metalul Bucureşti. Jucam şi extremă la Flacăra Roşie, dar şi acolo, ca să termin şcoala. Aşa era pe timpurile alea, treceai prin şcoală mai frumos dacă erai şi sportiv, asta era viaţa. Dar uite aşa, cum a fost, am la şcoli, dacă îţi spun… Am făcut şi câte doi-trei ani într-un singur an. (…) Primul salariu a fost 860 de lei, era 1.200 dacă scoteam calapoadele manual şi dacă scoteam cu maşina era 860. Când m-a luat Rapid, am avut noroc şi am mai muncit şase luni în construcţii”, îşi aminteşte Răducanu.

Nea Rică e în vervă, se aprinde, povesteşte cu patos toate întâmplările din viaţa sa, de parcă toate amintirile dau năvală deodată. E fost portar, dar se vede clar că i-a plăcut şi să atace poarta, nu degeaba e goalkeeper-ul intrat în istoria fotbalului cu 7 goluri înscrise.

Şi îşi aminteşte cum a primit porecla Tamango, un cunoscut personaj de film din anii ’50, jucat de actorul francez Alex Cressan, după ce a rupt plasa porţii cu un şut pe vremea când era extremă la Flacăra Roşie.

„Primele meciuri pe care le-am jucat la Rapid au fost amicale, că nu aveam loc, erau mai mulţi portari. Şi pe mine, la Flacăra Roşie m-a băgat odată nea Sandu Frăţilă portar. Ţin minte că eram în Divizia C şi s-a accidentat portarul şi eu, fiind înalt, a zis: ‘Hai, mă, intră Tamango!’. Că Tamango îmi ziceau mie toţi la Flacăra Roşie. A fost un film şi un inginer, Pârvuleţ, care mă iubea pe mine foarte mult, după ce-am dat un şut şi am rupt plasele alea, că nu erau ca acum, a zis: ‘Bă, parcă eşti Tamango ăla din film’. Apoi am văzut filmul de vreo două-trei ori, mi-a plăcut. Şi a rămas Tamango, toţi mă ştiau de Tamango. Nea Tinel (n.r. – antrenorul Valentin Stănescu) mă ştia de pe aici, dar nu ştia că sunt eu Tamango. Şi a venit la Flacăra, că îi trebuia portar. Şi toată lumea ştia de Tamango, că a jucat în Cupa României, cu Progresul Bucureşti, cu Mateianu, Mândru… I-am eliminat, a fost primul meu meci în C. Şi, hop, Tamango. Au început să scrie ziarele de Tamango. Când m-a văzut: ‘Tu eşti mă Tamango?’ Pac, mi-a dat o palmă după ceafă, că aşa era el. ‘Ia-ţi lucrurile, că vii la Rapid’. A doua zi le-am spus la toţi de la Flacăra: ‘Bă, m-am uşchit la Rapid’. 17 ani aveam. Şi pe Giuleşti, luam tramvaiul 11 din viteză, că nu erau maşini, tot cartierul mă ştia. Tata, ceferist cum era, când a auzit, s-a dus la Valea Mărului, la colţ, la piaţă, şi a făcut cinste la toată lumea: ‘Hai, bă, că l-a luat pe Ricuţă la Rapid’. Îţi dai seama, bucurie mare”.

Fotbalul spectacol, pe când mingea avea şiret şi fotbaliştii se duelau „în foarfeci”

A fost o vreme în care fotbalul nu însemna doar bani, timpuri în care jucătorii se dedicau întru totul spectacolului, de dragul tribunelor ai căror eroi deveneau prin „foarfecile” trimise către poarta adversă sau mingile prinse cu o singură mână.

„La început nu mă ştiau după Tamango, dar după aia am început cu stilul meu. Că eu am lucrat la calapoade. Prima dată am fost zidar la şcoală, am făcut nişte blocuri care stau în picioare şi acum, deci muncă, ca lumea. Şi când am venit la Rapid de la calapoade, trăgeau ăştia la poartă, că era Georgescu, Motroc, toţi trăgeau tare la poartă. Şi eu, hop, prindeam mingea cu o mână. Dacă lucram la calapoade, îţi dai seama, făceam skandenberg cu ăştia… Am început cu stilul meu… Mingea avea şiret, o mai luam şi de şiret. Şi aşa a început lumea să mă placă. ‘˜Uite-l pe Tamango, ce face ăsta’. Eh, stilul Rapidului… Eu m-am gândit, nu puteam să fiu la altă echipă pe timpul ăla decât la Rapid. Eu voiam să mă duc pe Dinamo, să mă fac miliţian, ceva, dar până la urmă am fost pe calapodul rapidiştilor, ca stil de joc, fiţe. Au fost Nichi Dumitriu, Ionescu, numai cu fiţe, din astea, cu foarfeci, nea Nelu Motroc, toată lumea era în foarfeci”, povesteşte marele Rică, idolul Realului din Giuleşti.

Rapidul a însemnat o adevărată rampă de lansare pentru tânărul Rică, adulat de întregul Giuleşti, şi mai târziu de toată ţara, ajungând actor alături de Gheorghe Dinică, Jean Constantin sau Nicu Constantin: „Când am venit eu nu prea ne băgau în seamă. Eu eram cu tineretul. La Crângaşi, era un restaurant, La Rubi, dar nu ne ducem cu ei, când se duceau să bea o bere. Singurul care m-a luat pe lângă el a fost nea Nelu Motroc, pentru că el a stat tot aici în Giuleşti, şi mă ştia. El vindea porumbei, cu Gheorghe Dinică, şi i-a fugit porumbeii voiajori. Stătea lângă Motroc şi aşa l-am cunoscut şi eu, şi pe Jean Constantin. Am avut şansa vieţii, majoritatea actorilor erau rapidişti pe timpul ăla”.

„Trebuia să mă nasc eu, ca să ia Rapidul campionatul”

Debutul în echipa mare a Rapidului l-a prins nepregătit pe Rică Răducanu, cu şireturile ghetelor desfăcute. Dar ascensiunea s-a produs rapid, echipa giuleşteană reuşind să câştige titlul de campioană în cel de-al doilea său an ca titular între buturi, în sezonul ’66-’67.

Iar, în stilul său caracteristic, Tamango avea să le spună coechipierilor că trebuia să se nască el pentru ca „alb-vişiniii” să aibă succes.

„La Rapid am jucat prima dată în amicale, apoi repede, am avut şansa vieţii. Era meci cu Siderurgistul Galaţi şi jucam pe 23 August. La 2-0 pentru Siderurgistul Galaţi, Marin Andrei a luat nişte goluri şi toată lumea era supărată. Şi nea Tinel mi-a zis: ‘Bă, ia vino încoace’. Eu nici nu era eram legat la şireturi, cine se gândea că joacă, mai ales că era 2-0 pentru ăia. Şi mi-a zis nea Tinel să mă duc la încălzire. Şi n-am avut şansa să câştigăm, a dat Puiu un gol cu ceafa, renumit, şi am pierdut cu 2-1. Şi aşa am rămas portar titular şi am luat campionatul imediat, anul următor. Că le-am zis eu vorba aia: ‘Bă, trebuia să mă nasc eu ca să luaţi voi campionatul’. Rapidiştii nu prea m-au înjurat. Şi atunci când pierdeam, când luam câte un gol, tot din fiţele mele îl luam, din greşeli, ori aruncam la un adversar, ori o scăpam, se mai întâmplă. Mai bâzâiau câte unii, dar nu mulţi. Pe vremea aia primele erau 300 de lei, nu erau bani mulţi. Acum, dacă ar fi să joc şi să fac greşelile alea ale mele, m-ar bate toţi, că sunt bani mulţi în joc. Dar atunci, pierdeam 300 de lei, beam o bere, lasă bă…”, îşi aminteşte fostul portar.

„Cel mai drag moment din cariera mea a fost când am început să joc la Rapid. Pentru că tot cartierul mă ştia, tata le dădea oamenilor să bea. După aia am avut ascensiunea aia la Rapid. Asta e viaţa, aşa e peste tot. Am început tare, am luat imediat campionatul în ‘˜66-‘˜67 cu Rapid şi apoi am mai avut şansa cu naţionala, că erau fotbalişti pe timpul ăla. Acum nu îmi pare rău de nimic. Îmi pare rău că îmbătrânim şi nu mai joc, în rest ce am făcut… Am dominat fotbalul, am jucat în naţionale, am jucat pe Maracana, contra lui Pele, cu Cruyff… Se lua de păr ăla, că nu putea să-mi dea gol, a zis că sunt Diavolul”, mai spune fostul portar.

Cum sărbătoreau rapidiştii? Păi la Restaurantul Feroviarul, vizavi de Griviţa Roşie, fieful ceferiştilor din acea perioadă, pentru că aveau preţuri preferenţiale.

„Păi ăştia mai tineri puneam în pahare când mergeam la Feroviarul, peste pod. Că acolo mâncam noi, la Feroviarul, unde am făcut şi nunta. Că eram ceferişti şi ne dădeau mai ieftin. Şi când ieşeam la bere cu ăştia mai bătrâni, ne puneau să punem în pahare. Aşa a fost şi când am făcut primul turneu, când am mers eu prima dată cu avionul, în Iran, nu ştiam care e treaba. Nea Tinel era ultimul pe rând. Eu mă plimbam prin avion, mai dădeam câte o bere. Şi Motroc, ca să nu vadă nea Tinel sticlele de bere, îmi zice: ‘Ciolane, ia sticlele astea să nu le vadă nea Tinel şi aruncă-le pe geam’. M-am dus eu prin spate, pe acolo, pe la avion, să văd cum se deschide geamul, ca să arunc sticlele. Şi m-a văzut nea Tinel: Ce faci mă? Te omor’. Ce bătaie mi-a dat când am coborât… Eram proşti, nu ştiam nimic, ce să mai zic, de unde să ştim că pot să cadă avioanele?”

Naţionala României învinsă de amatori pe Copacabana

Rică Răducanu, cu doar 23 de ani mai tânăr decât Rapidul iubit ajuns la centenar, e mulţumit, mai ales că acum echipa stă în câteva bujii. Fostul portar deplânge însă perioada în care evolua ca jucător, când copiii erau atraşi de sport mai mult decât de tehnologie.

„Mă tată, să-ţi spun ceva, la ce fotbal avem acum în România, eu sunt mulţumit. Cu toate că aş fi vrut să fim şi noi campioni, dar e foarte bine la ce avem, pentru că stăm în câteva bujii, unii mai în vârstă. Aţi văzut şi cu Craiova, au jucat mai bine ăia, ce să facem? Noi fiind o echipă mai îmbătrânită, şi cu Farul, ăia, mai tineri, fug, ne-a dat 7, a fost ruşine, ce să mai. Şansa Rapidului ar fi ca în toată România, copiii. Dar nu mai avem copii care să vină din spate. Ăştia tineri nu mai vor, toată lumea vrea la calculatoare, nu mai vrea nimeni să alerge, să muncească. Nici în lume. Nu mai sunt fotbalişti cum era odată. Păi uite, luăm Brazilia, na. Zicem că aducem noi brazilieni. Păi noi am mers în ‘˜69 pe Copacabana şi am făcut o miuţă acolo, pe plajă. Şi am jucat cu unii, dar nu am spus cine suntem. Păi ne-au luat ăia, pe nisipul ăla, cu nişte mingi şi ne-au bătut cu vreo 7-1. Dar noi nu am spus nimănui că suntem naţionala României. Brazilienii aveau fotbalul în sânge, dar acum nici acolo nu cred că mai e aşa. Nu mai ies fotbalişti, pentru că nu mai ai de unde”, afirmă Rică Răducanu.

Fostul portar i-a luat apărarea lui Adrian Mutu când acesta a fost instalat la Rapid, dar era contestat de suporteri pe motiv că e dinamovist: „Au venit ăştia că Mutu e dinamovist. Le-am spus, m-am şi certat cu ei, că e de la Piteşti. Ce, el e antrenor să vină la Rapid şi să le zică să joace prost? Ca antrenor vrea să fie bine, normal, acum este pe bani. Dacă ai rezultate bune, ai luat banii şi eşti boier. Şi eşti şi mare antrenor. Dacă nu ai rezultate, eşti mort”.

Nicu Ceauşescu, grade, bani, dar sufletul îl trage tot în Giuleşti

Revin la ideea centenarului sărbătorit de giuleşteni în acest an pe 25 iunie şi îl întreb pe Rică Răducanu dacă poate spune că Rapid a fost viaţa lui, chiar dacă răspunsul era previzibil. E încă lipit de oamenii simpli ai zonei, de suporterii care se înveselesc când îl văd, şi-i scandează numele. El e legenda lor, iar Rică Răducanu trăieşte hrănindu-se din vuietul tribunei.

„Da, clar, poţi să o spui de două ori. Dacă nu eram la Rapid cine ştie şi dacă mai trăiam la ora asta. M-a ţinut şi sportul aşa, şi munca, dar şi lumea, rapidiştii. Că am stat atâţia ani aici, numai când te strigă ţi se face păru… Nu cred că e vreun fotbalist care nu ar iubi echipa atunci când vede atâţia oameni. Sunt originali. Aş fi vrut ceva mai bun, dar eu am cedat gradul. Când m-a luat Steaua de la Sportul, pentru că Nicuşor Ceauşescu, fiind prieten cu mine, mi-a zis ‘Hai, bă, să faci facultatea’. Eram cu el, cu Lucescu, cu Sandu Mircea, cu Nadia, la mine acasă. ‘Hai, mă, vino la Sportul să faci şi tu facultatea’. Eram clasa a 10-a. ‘Păi nu am liceul, mă’. Trei ani într-un an am făcut şi am făcut facultatea la Sportul. Şi apoi a vorbit cu Valentin Ceauşescu: ‘Ia-l, mă, la Steaua, să îi dai grad’. Vezi, oameni cu cap, m-a ajutat foarte mult. Şi m-am dus la Steaua la generalul Coman şi m-a întrebat: ‘Ia zi, mă, ce grad vrei?’ ‘Păi, unul ca lumea, aşa…’ Şi am avut grad bun, maior eram. Şi mă tot dădea, ba la Reşiţa, ba în partea ailaltă. Şi când m-am dus la Baia Mare, aveam 39 de ani, şi mi-a dat primul salariu, 60.000 de lei. Eu când am văzut 60.000… Era 70.000 o Dacie. Am întrebat: ‘Ce e cu asta, mă?’ ‘Păi salariul de miner, nea Rică’. Am zis că dacă joc aici trei ani o pun, m-am gândit la material, ce să fac. Şi am venit la Coman, i-am spus ‘Tăticu, nu mai pot aşa, mă trimiteţi de colo, colo’ şi am cedat gradul. Aia a fost una dintre cele mai mari greşeli ale mele”.

Rică Răducanu, uitat de clubul Rapid, dar nu şi de suporteri

„Păi, da’ se pune problema, mă, tată? Cu toate că Rapidul, ca şi alte echipe mari, nu prea te mai bagă în seamă aşa, te uită. Dar oamenii, nu. Când am intrat pe teren şi am dat lovitura de începere, toţi strigau ‘Rică, Rică’, plângeam pe teren… Atâta lume… Nu ai ce să faci, atâta lume, acuma pe cinstite, cine mai strigă, atâţia oameni, la tine. Deci, înseamnă că am făcut ceva şi eu”, încheie legenda rapidistă.

Citeşte şi: Gino Iorgulescu a făcut infarct. Șeful LPF a fost internat de urgență în spital