După moartea soției sale, în urmă cu 17 ani, medicul s-a refugiat în muncă. Nu a mai vrut să-și refacă viață, nu a mai căutat pe nimeni. Tot ce a căutat a fost informația. Și-a dorit să devină tot mai bun în ceea ce face și a reușit. S-a dedicat științei, cercetării și a făcut multe descoperiri care au revoluționat ramura neurochirurgiei. Este membru al Academiei Române și profesor al Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila, cercetător cu 18 brevete de inventator și autor a 59 de cărți și tratate de neurochirurgie.
Pe Alexandrina a cunoscut-o la Comănești, Bacău, unde fusese repartizată ca și el, după terminarea facultății. Alexandrina era farmacistă. Cei doi s-au căsătorit în 1960. Alexandrina i-a oferit sprijin necondiționat soțului ei în munca lui de cercetare. Concediile și timpul liber și le petreceau tot muncind: el cerceta, ea îi redacta manuscrisele la mașina de scris.
„Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Alexandrina, farmacistă la policlinica din Comănești. După terminarea facultății din București, a fost repartizată tot la Comănești. Ne-am căsătorit la data de 28 August 1960. După plecarea nostră de la Sfatul Popular, am invitat, la gazda unde am stat, un coleg cu soția sa. Masa pe care am pregătit-o a constat dintr-o pâine, o sticlă de vin, jumătate de kilogram de brânză și cafea (nechezol). Ca anotimp, soția mea adora nespus de mult primăvara și lalelele albe […]
După cei trei ani de stagiu, sub influența soției mele, m-am înscris la rezidențiat în București, unde Alexandrina avea câteva rude. Deoarece nu eram membri de partid, nota socială dată de cei de la Regiune (Bacău) a fost 15. La probele profesionale, scrisă și orală, am obținut nota 20, după care mi-am ales ca specialitate neurochirurgia, unde lucrez și azi. Comisia condusă de dr. Ursache, medicul-șef al regiunii Bacău, m-a sfătuit să nu încerc să dau rezidențiat la București cu o astfel de notă socială. Nu i-am ascultat pe înțelepții de la Bacău, astfel încât, la dorința mea și la insistențele soției, m-am prezentat în Capitală, unde am reușit. Era tot ce-mi doream. Pentru a mă putea afirma, a trebuit să muncesc mult mai mult decât cei proveniți din familii mari și cu sprijin. (…)
Ajutat constant de soția mea. În special la elaborarea lucrărilor științifice și a cărților pe care le-am scris. Am reușit astfel să redau, teoretic și pentru totdeauna, experiența mea neurochirurgicală. În vederea realizării nobilei mele activități, soția mea Alexandrina m-a ajutat enorm de mult. În toate concediile, ea își lua cu sine mașina de scris, în vederea redactării manuscriselor mele. Numai folosind la maximum zilele libere și concediile, am reușit să scriu foarte mult, sfidând permanent obstacolele. Trăsătura dominantă a destinului meu și al soției mele a fost una temerară și eroică”, a povestit medicul Leon Dănăilă, pentru botosaneanul.ro.
Moartea soției sale l-a dărâmat complet. Neurochirurgul a sperat până în ultima clipă că soția sa va ieși învingătoare, deși era conștient că boala se agravase destul de mult.
„Trăiești cu un om atâția ani de zile. Dacă la un moment dat una dintre persoane se îmbolnăvește nu poți să nu faci gesturi tot frumoase, ca și înainte, cu speranța că poate își va reveni. Eram conștient că boala era destul de gravă, de două ori a fost operată, după a doua nu s-a mai putut redresa. Nici nu mâncam, în câteva săptămâni am slăbit vreo 15 kg. Este ceva de neimaginat. Am rămas cu o dragoste cum nu se poate spune, nu am mai găsit altă persoană, nici nu am căutat, mi-am dirijat activitatea către a citi, a scrie, către cercetare, am făcut multe descoperiri. Am extrapolat lipsa soției cu activitățile mele profesionale. Fiecare are psihologia lui aparte. Dar fără dragoste nu realizezi nimic nici în profesie, nici în căsătorie”, a dezvăluit Leon Dănăilă pentru sursa citată.