Judecătoarele ÎCCJ Lia Savonea și Adriana Ispas, zece concluzii în problema prescripției: „Drepturile fundamentale nu pot fi mai puțin importante decât interesele financiare ale UE”

Judecătoarele explicat detaliat și foarte clar motivul pentru care deciziile CCR și ÎCCJ în privința prescripției nu pot fi ignorate și de ce drepturile fundamentale ale omului nu pot să fie anulate.

Hotărârea vizează respingerea unui recurs în casație formulat de DNA într-un dosar cu infracțiuni de fraudă la fondurile UE. Vorbim despre decizia 450/RC din 7 septembrie 2023, pronunțată în dosarul 4961/30/2020, luată de judecătoarele Adriana Ispas și Lia Savonea, cu opinia judecătorului Dan Andrei Enescu, care a susținut aceeași soluție, dar a venit cu alte argumente, potrivit Luju.

În decizia judecătoarelor Lia Savonea și Adriana Ispas sunt expuse zece concluzii privind problema prescripției, raportată la deciziile CCR, ÎCCJ și CJUE.

Cele zece concluzii ale judecătoarelor Lia Savonea și Adriana Ispas:

“O prima concluzie care se poate trage este aceea ca, in hotararile preliminare, hotarator este cadrul fixat de instanta de trimitere. Aceasta concluzie se desprinde atat din paragraful de mai sus, cat mai ales din parcursul considerentelor Hotararii din cauza C-107/23 din 24.07.2023. In privinta acesteia, ICCJ a identificat si analizat omisiunile si informatiile neconforme furnizate de catre instanta de trimitere, cu efect de distorsiune in actul inferential si, pe cale de consecinta, in interpretarea, in ansamblu, a normelor (rationament corect din punct de vedere juridic, dar cu erori de ordin factual).

Cea de-a doua concluzie este ca dreptul Uniunii nu impune instantei nationale sa lase neaplicate Deciziile Curtii Constitutionale nr. 297/2018 si nr. 358/2022, si nici dispozitii legale sau practici nationale in orice conditii.

Observand ca, desi CJUE vorbeste despre posibilitatea de a da dreptului national o interpretare conforma dreptului Uniunii chiar prin indepartarea de la jurisprudenta unei instante superioare, limiteaza, totusi, aceasta posibilitate la interdictia ca acest lucru sa se faca prin interpretari contra legem fata de dreptul national (Hotararea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 si 60), si Hotararea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).

Cea de-a treia concluzie este in sensul ca drepturile fundamentale nu pot fi mai putin importante decat interesele financiare ale UE. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu pretul incalcarii drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal roman si dreptul international.

Cea de-a patra concluzie este in sensul ca drepturile protejate de Carta Drepturilor Fundamentale ale UE nu pot fi interpretate de catre instanta suprema intr-un mod care sa restranga continutul acestora.

Cea de-a cincea concluzie este in sensul ca ICCJ nu poate aplica un standard dublu de regim sanctionator persoanelor care savarsesc infractiuni, deoarce ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege si/sau combina legea pe care o prefera in caz de succesiune de legi penale in timp, ii este prohibita judecatorului, Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionala, interzicand sub sanctiune de neconstitutionalitate, crearea printr-un astfel de procedeu, a unei lex tertia.

Cea de-a sasea concluzie: Standardul intern de protectie a drepturilor fundamentale nu pericliteaza suprematia, unitatea si efectivitate dreptului Uniunii. Primul argument rezida in identitatea valorilor protejate de CEDO, Carta DFUE, jurisprudenta dezvoltata pe marginea acestora si cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescriptie prevazute de dreptul intern (de 8 sau 10 ani), chiar fara raportarea la prescriptia speciala, cat si prin limitele de pedeapsa a inchisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevazute in Directiva PIF sunt protejate. Potrivit acestora, in cazul infractiunilor impotriva intereselor finciare ale Uniunii, statele trebuie sa prevada niveluri de sanctiuni cu ‘efect de descurajare’, respectiv ‘norme corespunzatoare referitoare la prescriptie necesar combaterii actvitatilor ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii’, cerinte, pe deplin, satisfacute.

Cea de-a saptea concluzie: Chiar si in conditiile inlaturarii raspunderii penale prin aplicarea prescriptiei generale, nu se pune problema absolvirii totale de raspundere a inculpatilor, in conditiile in care, in toate cazurile, este antrenata raspunderea civila in scopul recuperarii prejudiciilor. Totodata, in astfel de cauze, raman incidente masurile de confiscare a instrumentelor si produsului infractiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectiva din care nu se poate spune ca interesul public este neglijat.

Cea de-a opta concluzie: Instanta suprema este tinuta ca, atunci cand solutioneaza cauze cu incidenta in materia combaterii fraudei impotriva intereselor financiare ale UE, sa respecte, pe deplin, dreptul Uniunii in toate componentele sale, atat din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cat si a respectarii Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioara. De altfel, chiar Directiva PIF subliniaza, in partea introductiva care o fundamenteaza (pct. 28,31), ca ‘efectul de descurajare urmarit prin aplicarea sanctiunilor penale necesita o atentie deosebita in ceea ce priveste respectarea drepturilor fundamentale. Prezenta Directiva respecta drepturile fundamentale si principiile consacrate, in special, de Carta DFUE, cu precadere dreptul (…) la un proces echitabil, principiile legalitatii si proportionalitatii infractiunilor si pedepselor’.

Cea de-a noua concluzie: Relativ la respectarea drepturilor fundamentale, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca standardul de protectie al aplicarii legii penale mai favorabile (mitior lex), atribuit dreptului intern prin Hotararea C-107/23 din 24.07.2023, este, in realitate, si standard de protectie al drepturilor fundamentale in dreptului Uniunii, precum si standard de protectie al CEDO, asa cum rezulta din jurisprudenta precitata, circumscris traditiilor constitutionale ale acelor state care califica prescriptia raspunderii penale ca fiind o institutie de drept material. Acest principiu este consfiintit la nivel de tratat, art. 67 din TFUE prevazand ca ‘Uniunea constituie un spatiu de libertate, securitate si justitie, cu respectarea drepturilor fundamentale si a diferitelor sisteme de drept si traditii juridice ale statelor membre’. Totodata, art. 52 alin. (4) din Carta prevede ca ‘in masura in care prezenta carta recunoaste drepturi fundamentale, asa cum rezulta acestea din traditiile constitutionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate in conformitate cu traditiile mentionate’.

Cea de-a zecea concluzie: Punand in balanta necesitatea protejarii intereselor financiare ale UE si respectarea drepturilor fundamentale, asa cum sunt recunoscute in dreptul Uniunii si relevate de jurisprudenta precitata, fara a inclina in favoarea uneia in detrimentul celeilalte, raportat si la dispozitiile legale si jurisprudenta obligatorie din dreptul intern, care respecta litera si spiritul Directivei PIF, a Conventiei, precum si a tratatelor UE si a Cartei, Inalta Curte de Casatie si Justitie va retine incidenta Deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronuntata de instanta suprema – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala”.

Prezentam cele mai importante pasaje din motivarea judecatoarelor ICCJ Lia Savonea si Adriana Ispas (hotararea integrala este atasata la finalul articolului):

“Analizand recursul in casatie formulat de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – DNA – Serviciul Teritorial Timisoara, in limitele prevazute de art. 442 alin. (1) si (2) C. proc. pen., Inalta Curte apreciaza ca acesta este nefondat, in considerarea celor ce succed:

Cu titlu prealabil subliniaza ca recursul in casatie este o cale extraordinara de atac, prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie este obligata sa verifice, in conditiile legii, conformitatea hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinand exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul in casatie este o cale extraordinara de atac, prin care sunt supuse verificarii hotarari definitive care au intrat in autoritatea de lucru judecat, insa, numai in cazuri anume prevazute de lege si exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozitiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanta de fond si/sau apel intra in puterea lucrului judecat si excedeaza cenzurii inaltei Curti investita cu judecarea recursului in casatie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevazute limitativ de lege si invocate de recurent sa se raporteze exclusiv la situatia factuala si elementele care au circumstantiat activitatea imputata astfel cum au fost stabilite prin hotararea atacata, in baza analizei mijloacelor de proba administrate in cauza.

Cu alte cuvinte, recursul in casatie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalitatii hotararii atacate, respectiv al concordantei acesteia cu regulile de drept aplicabile, insa exclusiv din perspectiva motivelor prevazute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., avand, asadar, ca scop exclusiv sanctionarea deciziilor neconforme cu legea materiala si procesuala.

Prin limitarea cazurilor in care poate fi promovata, aceasta cale extraordinara de atac tinde sa asigure echilibrul intre principiul legalitatii si principiul respectarii autoritatii de lucru judecat, legalitatea hotararilor definitive putand fi examinata doar pentru motivele expres si limitativ prevazute, fara ca pe calea recursului in casatie sa poata fi invocate si analizate de catre inalta Curte de Casatie si Justitie orice incalcari ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideratii sunt valabile si cu privire la cazul de recurs prevazut de dispozitiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit caruia hotararile sunt supuse casarii daca ‘in mod gresit s-a dispus incetarea procesului penal’.

In speta, recurenta solicita sa fie casata decizia instantei de apel, in principal, pentru ca principiul suprematiei dreptului UE impune instantei nationale sa asigure efectul deplin al cerintelor acestuia si sa lase neaplicata orice reglementare sau practica nationala care este contrara unei dispozitii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale.

Incidenta Hotararii Curtii de Justitie a Uniunii Europene

In raport de problematica juridica relevata de recurenta (gresita incetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a doua decizii pronntate de CCR) si de argumentele prezentate (preeminenta dreptului Uniunii fata de dreptul intern), se impun cateva precizari:

Inalta Curte de Casatie si Justitie recunoaste, pe deplin si fara rezerve, suprematia dreptului Uniunii, si, in limitele competentelor legitime, aplica cu prevalenta, dispozitiile acestuia.

Astfel, instanta suprema urmareste ca, prin valorificarea interpretarilor date de Curtea de Justitie a Uniunii Europene (in continuare, CJUE) in deciziile pronuntate, sa le asigure eficienta practica, tinand seama, in mod corespunzator, de domeniul de aplicare al acestora.

Preliminar analizei, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca obiectul pe fond al cauzei il constituie infractiunea prev. de art. 18/1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, care face parte din Sectiunea a 41-a ‘Infractiuni impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene’.

Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea data de CJUE in jurisprudenta sa, cel mai recent in cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotararea pronuntata in aceasta cauza a fost generata de o sesizare cu o cerere de decizie preliminara facuta de o instanta din Romania, vizand interpretarea dispozitiilor dreptului intern care reglementeaza materia prescriptiei raspunderii penale, in legatura cu principiile legalitatii incriminarii si pedepsei si regimul aplicarii legii penale mai favorabile, prin prisma respectarii dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Carta, art. 2 din Conventia privind protejarea intereselor financiare ale Comunitatilor Europene (par. 73-74 din Hotarare).

Inalta Curte de Casati si Justitie retine ca, potrivit art. 19 alin. (1) si (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justitie a Uniunii Europene asigura interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor.

Oferind reperele necesare intelegerii procedurii prevazuta de art. 267 din TFUE, Curtea de Justitie noteaza ca aceasta e intemeiata pe o separare clara a functiilor intre statele nationale si Curte, si ca instanta nationala este singura competenta sa constate si sa aprecieze situatia de fapt din litigiul national, precum si sa interpreteze si sa aplice dreptul national (pct. 76 din Hotararea C-107/23 din 24.07.2023, Hotararea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi si altii, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotararea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).

Asadar, CJUE furnizeaza elemente de interpretare a dreptului Uniunii, in coordonatele fixate de instanta de trimitere, necesare pentru solutionarea litigiului asupra caruia urmeaza sa se pronunte (pct. 23 din Hotararea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Camera; Hotararea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), in cazul infractiunilor de frauda care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Raportand datele obiectului cauzei pe fond la limitele trasate prin interpretarea facuta de CJUE in Hotararea C-107/23 din 24.07.2023, se constata ca prezinta relevanta, in special, punctele 95-138 din Hotarare, din sectiunea ‘obligatiile ce revin instantelor’. In esenta, sunt reamintite principii si orientari din jurisprudenta anterioara, cu accent pe:

– obligatia de a interpreta reglementarile nationale conform dreptului Uninii si de a lasa neaplicate, la nevoie, dispozitii sau practici nationale contrare acestuia in cazul fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE -pct. 95,97,98,99 (aspect cu care ICCJ este, in principiu, in acord, insa in limitele ce vor fi aratate);

– efectul direct al art. 2 alin. (1) din Conventia PIF -pct. 96 (aspect de necontestat).

In egala masura si consecventa jurisprudentei anterioare, Curtea de la Luxemburg pune accent pe obligatia instantelor de a verifica daca, lasand neaplicate decizii sau practici nationale, drepturile fundamentale se mai bucura de protectie, asa cum cere Carta si principiile de baza ale dreptului Uniunii -pct. 100-101 (aspect cu care, de asemenea, ICCJ este in acord).

CJUE prezinta, apoi, interpretarea facuta de instanta de trimitere principiilor legalitatii infractiunilor si pedepselor si a aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile si concluzioneaza ca efectele unei decizii a Curtii Constitutionale se limiteaza la perioada ulterioara publicarii ei in Monitorul oficial (pct. 122), iar instantele nationale ar fi obligate ‘sa lase neaplicat un standard national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile ce permite punerea in discutie a intreruperii termenului de prescriptie a raspunderii penale prin acte de procedura intervenite inainte de o asemenea invalidare’.

Din cuprinsul considerentelor Hotararii CJUE, Inalta Curte de Casatie si Justitie retine ca informatiile si explicatiile instantei de trimitere contin omisiuni si informatii neconforme ce influenteaza, in ansamblu, procesul de interpretare pe componenta efectelor deciziilor Curtii Constitutionale, a interdictiei retroactivarii/ultraactivarii unei legi penale mai severe, a respectarii principiului legalitatii incriminarii si pedepsei (pct. 102, 111, 119, 121, 122).

Informatiile si explicatiile instantei de trimitere neconforme

In procesul de evaluare a conformitatii normelor cu dreptul Uniunii, folosind informatiile si explicatiile instantei de trimitere, CJUE retine urmatoarele:

‘Contrar standardului national de protectie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instantei de trimitere, se limiteaza la neutralizarea efectului de intrerupere al actelor de procedura efectuate in perioada cuprinsa intre 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale, si 30 mai 2022, data intrarii in vigoare a O.U.G nr. 71/2002, standardul national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel putin in anumite cazuri, neutralizarea efectului de intrerupere al unor acte de procedura efectuate chiar si inainte de 25 iunie 2018, dar dupa intrarea in vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioada mai mare de patru ani’ (pct. 122).

Totodata, in acelasi context argumentativ, vorbind despre standardul national de protectie al drepturilor fundamentale si folosind informatiile si interpretarile oferite de instanta de trimitere, CJUE conchide [folosind sintagma ‘in consecinta…’] ca instantele nationale nu pot, ca in cazul infractiunilor de frauda grava ce aduc atingere intereselor financare ale Uniunii, sa aplice standardul de protectie referitor la principiul aplicarii legii penale mai favorabile (lex mitior) pentru a repune in discutie intreruperea termenului de prescriptie prin acte de procedura intrvenite inainte de 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale (pct. 124 din Hotarare).

Inalta Curte constata, astfel, ca sub trei aspecte (cel putin) informatiile si explicatiile instantei de trimitere sunt incomplete sau neconforme:

1) explicatiile vizand efectele pe care le produce o decizie de neconstitutionalitate in dreptul intern (pct. 105-106, 113 din cererea de hotarare preliminara);

2) oferirea unei interpretari proprii, izolate si contrara jurisprudentei obligatorii a ICCJ (Decizia 67/2022) si CCR prin care neaga natura si regimul juridic al situatiei analizate, ca fiind o succesiune de legi penale in timp, cu incidenta inerenta a legii penale mai favorabile (pct. 95-96, 105, 121 din cererea de hotarare preliminara);

3) omisiunea de a furniza toate elementele ce configureaza natura si regimul normelor care reglementeaza legalitatea incriminarii si pedepselor in dreptul nostru. Pe cale de consecinta, Hotararea CJUE nu se refera la standardul de protectie circumscris interdictiei aplicarii retroactive/ultraactive a legii penale mai severe, principii esentiale atat in dreptul Uniunii cat si in jurisprudenta CEDO.

In primul rand, inalta Curte de Casatie si Justitie retine ca, in ceea ce priveste deciziile Curtii Constitutionale, efectele acestora se aplica nu doar in privinta raporturilor juridice ce urmeaza a se naste dupa publicarea in Monitorul oficial, (facta futura), asa cum a explicat instanta de trimitere, ci si situatiilor juridice pendinte si, in mod exceptional, unor situatii care au devenit facta praeterita, in temeiul art. 147 alin. (1) din Constitutie si a jurisprudentei dezvoltate pe marginea acestuia de catre Curtea Constitutionala (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).

Astfel, Curtea Constitutionala a stabilit ca decizia de constatare a neconstitutionalitatii face parte din ordinea juridica normativa, prin efectul acesteia prevederea neconstitutionala incetandu-si aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicata in Monitorul Oficial nr. 605 din 14 august 2008).

Rezulta, cu evidenta, ca o norma juridica care a fost declarata neconstitutionala s-a bucurat doar anterior de prezumtia de conformitate cu Constitutia, ulterior unui astfel de moment, insa, respectiva norma nemaiputand fi valorificata juridic in niciun fel, deoarece ar conduce la consfiintirea ultraactivitatii acesteia, contrar oricarei prevederi legale.

In consecinta, orice cauza in care este incidenta o decizie a Curtii Constitutionale admisa este considerata pendinte pana la finalizarea procesului penal. In acest sens, Curtea Constitutionala a subliniat ca exceptia de neconstitutionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstitutionalitatii numai raporturilor juridice care urmeaza a se naste, (deci unor situatii viitoare ipotetice), intrucat si-ar pierde esentialmente caracterul concret.

Avand in vedere ca exceptia de neconstitutionalitate este, de principiu, o chestiune prejudiciala, o problema juridica a carei rezolvare trebuie sa preceada solutionarea litigiului cu care este conexa, Curtea a retinut ca aplicarea pentru viitor a efectelor sale vizeaza atat situatiile juridice ce urmeaza a se naste – facta futura, cat si situatiile juridice pendinte si, in mod exceptional, acele situatii care au devenit facta praeterita. In aceste conditii, Curtea a mai retinut ca o decizie de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate se aplica in cauzele aflate pe rolul instantelor judecatoresti la momentul publicarii acesteia (cauze pendinte), in care respectivele dispozitii sunt aplicabile, indiferent de invocarea exceptiei pana la publicarea deciziei de admitere, intrucat ceea ce are relevanta este ca raportul juridic guvernat de dispozitiile legii declarate neconstitutionale sa nu fie definitiv consolidat. In acest mod, efectele deciziei de admitere a instantei de contencios constitutional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicata in Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016).

Or, din aceasta perspectiva, interpretarea furnizata de catre instanta de trimitere cu privire la intinderea duratei neutralizarii efectului de intrerupere al actelor de procedura, potrivit interpetarii constitutionale traditionale din dreptul intern, si legatura directa a acesteia cu standardul national de protectie referitor la previzibilitatea legii penale este echivoca si, prin urmare, neconforma.

In al doilea rand, informatiile neconforme oferite de instanta de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementeaza legalitatea incriminarii si legalitatea sanctiunilor penale, activitatea legii penale si a principiilor adiacente, a condus si la ignorarea efectului aplicarii ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de baza ale dreptului Uniunii si jurisprudenta Curtii Europene pentru Drepturile Omului (in continuare, CEDO).

Interdictia aplicarii retroactive a legii penale mai severe in procesul penal, in cazul unei succesiuni de legi penale in timp

Art. 15 alin. (2) din Constitutie, precum si art. 1, 2 si 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevazut atat in dreptul intern, cat si in Conventia Europeana pentru Drepturile Omului (in art. 7), si Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactiva a legii penale mai severe. Conceptul este unul esential, adiacent principiului legalitatii incriminarii si sanctiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urma este, la randu sau, valoare primara pe care se intemeiaza Uniunea (art. 2 TUE).

Printre efectele anihilarii Deciziilor Curtii Constitutionale si a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. in configurarea anterioara scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactiva a acelorasi prevederi pentru perioada anterioara Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2022, in forma actuala a textului.

Stabilind ca prevederile initiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstitutionale, Curtea Constitutionala a consfiintit dispartia totala a acestuia din ordinea juridica interna. Altfel spus, intre data de 25 iunie 2018 (data publicarii in Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) si 30 mai 2022 (data publicarii O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de intrerupere a termenelor de prescriptie a raspunderii penale.

In continuare, in scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., si in cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementata, in continut, institutia intreruperii termenului de prescriptie a raspunderii penale. Norma astfel modificata incepand cu 30 mai 2022 contine dispozitii mai severe, deoarece pana la aceasta data nu exista niciun caz de intrerupere al termenului prescriptiei raspunderii penale, pe cand, in noua configurare juridica, cursul acesteia se intrerupe prin indeplinirea oricarui act de procedura care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Drept urmare, cazurile de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale in conditiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise incepand cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv in cauzele pendinte, intrucat nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotriva.

In jurisprudenta CJUE se retine ca acest principiu fundamental al dreptului Uniunii [principiul securitatii juridice] impune, pe de o parte, ca normele de drept sa fie clare si precise si, pe de alta parte, ca aplicarea lor sa fie previzibila pentru justitiabili, mai ales atunci cand ele pot produce consecinte defavorabile. Principiul mentionat constituie un element esential al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atat ca valoare fondatoare a Uniunii, cat si ca valoare comuna statelor membre (pct. 114 din Hotarare, precum si Hotararea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 si 162, precum si Hotararea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul si Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 si 223).

In Cauza C42/17 (‘Taricco 2’), CJUE a retinut ca ‘principiul neretroactivitatii legii penale se opune in special ca o instanta sa poata, in cursul unei proceduri penale, fie sa sanctioneze penal un comportament care nu este interzis de o norma nationala adoptata inainte de savarsirea infractiunii imputate, fie sa agraveze regimul raspunderii penale a celor care au facut obiectul unei astfel de proceduri’. Prin aducerea la indeplinire a obligatiei de a nu aplica dispozitiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescriptiei (obligatie stabilita anterior de Curte in ‘Taricco 1’) se aduce atingere principiului legalitatii incriminarii, astfel incat „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicarii acestor dispozitii, sanctiuni pe care, dupa toate probabilitatile, le-ar fi evitat daca respectivele dispozitii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele mentionate ar putea fi supuse in mod retroactiv unor conditii de incriminare mai severe decat cele in vigoare la momentul savarsirii infractiunii” (pct 60).

Explicatiile cu privire la Carta [articolul 52 alin. (3)] confirma ca dreptul recunoscut la articolul 49 vizand protectia drepturilor fundamentale, are acelasi inteles si acelasi domeniu de aplicare precum cel garantat de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Art. 7 din CEDO interzice, in mod absolut, aplicarea retroactiva a dreptului penal atunci cand se face in dezavantajul persoanei in cauza. Orice condamnare si pedeapsa aplicata unei persoane trebuie sa aiba o baza legala, aceasta fiind expresia principiului „nicio pedeapsa fara lege” (Del Rio Prada impotriva Spaniei, Marea Camera, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivitatii legii penale mai severe se aplica atat dispozitiilor care definesc infractiunile (Vasiliuskas impotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cat si celor care stabilesc pedepsele (Jamil impotriva Frantei, pct,.34-36; M impotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani impotriva Spaniei, pct. 32-44).

Obligatia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale carei dispozitii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conforma cu un alt element esential al articolului 7 [din CEDO], si anume previzibilitatea sanctiunilor (Hotararea Scoppola impotriva Italiei, par 108).

Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv ca aceasta era prevazuta la momentul savarsirii infractiunii ar determina o aplicare in detrimentul persoanei acuzate a normelor care guverneaza succesiunea legilor penale in timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricarei modificari legislative favorabile persoanei acuzate, intervenita inainte de hotarare, si cu continuarea aplicarii unor pedepse pe care statul si colectivitatea pe care o reprezinta le considera in prezent excesive (ibidem).

Intr-o alta cauza, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, ca a fost incalcat art. 7 din Conventie intrucat aplicarea retroactiva a Codului [penal] din 2003 [in raport de codul anterior din anul 1976] a fost in detrimentul reclamantilor in ceea ce priveste impunerea pedepselor, astfel incat nu se poate afirma ca acestia au beneficiat de garantii efective impotriva impunerii unei pedepse mai severe” (Hotararea din 18 iulie 2013, Maktouf si Damjanovic impotriva Bosniei si Hertegovina, par 70).

Calificarea normelor si a regimului acestora are incidenta directa asupra legalitatii infractiunilor si pedepselor

Inalta Curte de Casatie si Justitie a fundamentat Decizia nr. 67/2022, in principal, pe principiul legalitatii incriminarii, consfiintind caracterul de norma de drept material celei care reglementeaza materia prescriptiei raspunderii penale, asa cum este recunoscut, in mod traditional, in doctrina, jurisprudenta Curtii Constitutionale, sau a instantelor judecatoresti, cu consecintele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Institutia juridica a prescriptiei raspunderii penale este reglementata in Partea generala a C. pen. si cuprinde totalitatea normelor in dispozitiile art. 153 din C. pen. (prescriptia raspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescriptie a raspunderii penale), art. 155 din C. pen. (intreruperea cursului prescriptiei penale) si art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescriptiei penale). Asadar, institutia juridica a prescriptiei penale cuprinde domeniul de aplicare si exceptiile de la acesta, termenele in care poate interveni si modalitatea de calcul al acestora, intreruperea si suspendarea cursului acestor termene si efectele implinirii termenului de prescriptie, fiind dispozitii de drept material in integralitate.

Din aceasta perspectiva, separarea regimului aplicabil actelor intreruptive de prescriptie de restul elementelor acesteia (celor dintai atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi fortata si nesustinuta de argumente juridice, contrara unei jurisprudente consolidate, cel mai recent exprimata de catre instanta suprema prin Deciza nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale intreruperii cursului prescriptei, constand in modificarea regimului raspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp in care statul poate exercita, in mod legal, dreptul de a trage la raspundere penala.

Consecinta includerii in dreptul national a normelor in materia prescriptiei raspunderii penale in domeniul de aplicare a principiului legalitatii incriminarii rezida in obligatia autoritatilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezulta acestea din continutul art. 7 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, in special sub aspectul cerintei ca legea penala aplicabila sa fie previzibila, precisa si neretroactiva.

Legalitatea infractiunilor si a pedepselor este un principiu fundamental atat in dreptul intern, cat si in dreptul Uniunii si in jurisprudenta CEDO. Acesta implica cerinte privind accesibilitatea si previzibilitatea in ceea ce priveste definirea infractiunii si stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotararea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni impotriva Frantei, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).

In privinta protectiei drepturilor fundamentale, hotararea face referire la respectarea drepturilor garantate de Carta si la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotararea din 17 ianuarie 2019, Dzivev si altii, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotararea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton si altii, C-357/19, C-378/19, C-547/19 si C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Carta prevede in mod expres ca ‘in masura in care prezenta carta contine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, intelesul si intinderea lor sunt aceleasi ca si cele prevazute de conventia mentionata’.

Mai mult, CJUE subliniaza ca cerintele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifica a principiului securitatii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esential al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atat ca valoare fondatoare a Uninii, cat si ca valoare comuna statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotararea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul si Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 si 223).

Dreptul justitiabilului de a putea sti in ce conditii se poate angaja raspunderea sa penala si ce sanctiune risca, a fost circumscris conditiei previzibilitatii legii penale, in jurisprudenta instantelor europene.

Functia decizionala acordata instantelor serveste tocmai la indepartarea indoielilor ce ar putea exista in privinta interpretarii normelor (cauza Kafkaris imp. Ciprului, pct. 141).

CEDO sanctioneaza interpretarea extensiva sau prin analogie a legii penale in defavoarea inculpatului. Orice condamnare si pedeapsa aplicata unei persoane trebuie sa aiba o baza legala, aseasta fiind expresia principiului ‘nicio pedeapsa fara lege’ [Del Rio Prada impotriva Spaniei (Marea Camera), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].

Subliniind importanta ca normele de drept sa fie clare si precise, iar aplicarea lor sa fie previzibila, mai ales atunci cand ele pot produce consecinte defavorabile, CJUE afirma ca aceste cerinte constituie o expresie specifica a principiului securitatii juridice (par. 114).

Obligatia de a garanta recuperarea eficienta a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanta de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Carta, atunci cand se pune problema unor infractiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispozitiile Cartei nu au o valoare inferioara celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotararea Kolev, punctele 68 si 71, Hotararea Dzivev, punctul 33, si Hotararea Euro Box Promotion, punctul 204).

In cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevazut de art. 49 alin. (1) din Carta (teza ultima), care interzice atat ultraactivitatea unei legi care a iesit din fondul activ si care este mai severa (respectiv aprecierea ca sunt incidente cazurile de interupere a cursului prescriptiei ulterior datei de 25 iuie 2018 in procesele care nu s-au incheiat), cat si aplicarea retroactiva a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., in continutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).

In mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicarii sanctiunilor penale in procesele in curs, este incidenta institutia legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivitatii legii penale mai severe.

De altfel, principiul aplicarii legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justitie arata, in jurisprudenta sa, ca aplicarea legii penale mai favorabile se intemeiaza pe constatarea ca legiuitorul si-a schimbat optica ‘fie cu privire la calificarea penala a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicata unei infractiuni’. In Hotararile din 7 august 2018, Clergeau si altii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti si altii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 si din 3 mai 2005, Berlusconi si altii, C-387/02, C-391/02 si C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 si 69, Curtea a statuat ca acest principiu decurge din traditiile constitutionale comune ale statelor membre si, in consecinta, trebuie sa fie considerat ca facand parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanta nationala trebuie sa le respecte atunci cand aplica dreptul national. Astfel, Curtea indica faptul ca principiul lex mitior se aplica normelor de drept material in aceste cauze.

In continuare, trebuie analizat daca o decizie a Curtii Constitutionale care consfiinteste neconstitutionalitatea totala a unei norme de drept material in materie penala poate fi considerata ca incadrandu-se intr-o ‘modificare legislativa’, in sensul dreptului Uniunii.

Inalta Curte de Casatie si Justitie retine ca instanta de trimitere a comunicat o alta informatie neconforma Curtii de Justitie.

In paragraful 39 al Hotararii, Curtea de Justite a UE retine ca ‘potrivit instantei de trimitere, situatia caracterizata prin lipsa unei cauze de intrerupere a termenului de pescriptie in materie penala nu rezulta dintr-un act care sa reflecte vointa legiuitorului (…). Or, principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile ar fi aplicabil numai in cazul succesiunii in timp a unor legi adoptate de legiuitor’.

Inalta Curte constata ca interventia legiuitorului delegat (Guvernul Romaniei) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementeaza institutia intreruperii termenului de prescriptie a raspunderii penale, dand continut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegatiile instantei de trimitere.

Asa cum a fost mentionat anterior, efectul constatarii neconstitutionalitatii art. 155 C. pen., este scoaterea definitiva a acestuia din ordinea juridica, ulterior publicarii deciziei in Monitorul oficial. Acest fapt echivaleaza, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consfiintit prin decizii ale Curtii Constitutionale. Astfel, instanta de contencios constitutional statueaza ca odata constatata ‘lipsa de conformitate cu legea superioara, Constitutia, lipseste de efecte juridice actul normativ, sanctiunea aplicata vizand exclusiv indepartarea actului din fondul activ al dreptului’ (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curtii Constitutionale; in acelasi sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Deciza nr. 358/2022).

De altfel, aceasta interpretare este conforma si cu jurisprudenta CEDO in care, analizand daca a fost respectat art. 7 din Conventie, a analizat incidenta unei decizii de neconstitutionalitate ca si cum ar fi fost o modificare legislativa, deci o ‘succesiune a legilor in timp’ (Hotararea din 12 iulie 2016, Ruban impotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).

Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, in cauza este inerenta analiza succesiunii de legi penale in timp, in raport de continutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrarii in vigoare a noului cod si pana in prezent, urmare modificarii aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.

Drept urmare, indiferent de optica analizata si de solutia impartasita, dreptul Uniunii protejeaza, prin art. 49 alin. (1) din Carta, de o interpretare arbitrara. Instanta nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalitatii incriminarii si pedepselor, si nici a principiilor ce deriva direct din acesta, respectiv interdictia ultraactivitatii sau retroactivitatii unei legi penale mai severe intr-o cauza ce se afla in curs de judecata.

Schimbarea intempestiva a jurisprudentei consolidate ar conduce la incalcarea art. 7 din CEDO

In urma pronuntarii Deciziei nr. 358/2022 de catre Curtea Costitutionala, instantele judecatoresti au pronuntat, in mod constant, solutii de incetare a procesului penal acolo unde se implinise termenul general de prescriptie. Asadar, ulterior acestei date, s-a inregistrat o practica judiciara generalizata cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, aceasta practica vine intr-o continuitate, fara intrerupere, a jurispudentei nationale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale in caz de succesiune de legi penale in timp.

CEDO sanctioneaza, din perspectiva previzibilitatii, orice interpretare in defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci cand aceasta interpretare rezulta dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudentei (Dragotoniu si Militaru-Pridhorni impotriva Romaniei, pct. 39-48). Or, situatia juridica pe care ar crea-o schimbarea modalitatii de evaluare si aplicare a institutiei succesiunii de legi penale in timp, s-ar concretiza intr-o astfel de schimbare intempestiva in defavoarea acuzatilor.

Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR si ICCJ numai in cazul infractiunilor impotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fara precedent, ajungandu-se in acest fel ca in unele cauze, pentru infractiuni de alta natura decat cele de frauda cu fonduri europene dar de aceeasi gravitate sau chiar sporita, sa se beneficieze de inlaturarea raspunderii penale, deseori in cadrul aceluiasi proces, si chiar in cazul aceluiasi inculpat, atunci cand exista o pluralitate de infractiuni.

Nu se poate vorbi de un risc sistemic de impunitate creat de Deciziile CCR, in conditiile in care legislatia nationala prevede un termen de prescriptie de 8 sau 10 ani, mult peste termenele minime prevazute de art. 12 din Directiva PIF.

Sanctiunile penale pentru fraudele imptriva intereselor financiare ale UE sunt, fara indoiala, efective si disuasive, ca atare. Este de necontestat ca, teoretic, termenele generale de prescriptie sunt adecvate in conditiile in care depasesc (spre dublu) termenele propuse de Directiva europeana.

Intervalele de timp de 8 sau 10 ani sunt, chiar si fara raportarea la termenele de prescriptie speciala, suficiente pentu a asigura echilibrul dintre obligatia pe care statul roman si-a asumat-o de a combate eficient actiunile ilicite indreptate impotriva intereselor financiare ale UE, pe de o parte, si drepturile persoanei acuzate de comitere a unei astfel de infractiuni, pe de alta parte.

Este adevarat ca dreptul Uniunii impune instantei nationale sa lase neaplicate dispozitii legale sau practici nationale, insa nu in orice conditii. Un standard dublu de regim sanctionator aplicabil persoanelor care savarsesc infractiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.

Principiul statului de drept presupune securitate juridica, respectiv increderea legitima a destinatarilor in efectele dispozitiilor legale in vigoare si in modul lor de aplicare, astfel incat orice subiect sa isi poata determina, in mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).

Instantele judecatoresti nu pot ca, de la caz la caz, sa lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori iCCJ, dupa cum nu pot da valoare juridica proprie si nici continut propriu-zis unor notiuni ca ‘risc sistemic de impunitate’, sau ‘frauda grava intereselor financiare ale UE’, ori ‘cauze a caror complexitate impune efetuarea unor cercetari mai indelungate de catre autoritati’ daca acestea nu au o reglementare legala, pentru ca intr-o asemenea situatie s-ar deschide calea arbitrariului. Instantele trebuie sa se limiteze la continutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022, in corpul Sectiunii a 41-a ‘Infractiuni impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene’, din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie.

Problematica limitelor interpretarii judiciare a unor norme de incriminare se subsumeaza standardului privitor la previzibilitatea legii penale. Curtea de la Strasbourg vorbeste, in jurisprudenta sa, despre caracterul previzibil in mod rezonabil al interpretarii judiciare, deoarece ‘Justitiabilul trebuie sa poata sti, pornind de la formularea dispozitiei relevante si, dupa caz, cu ajutorul interpretarii ei de catre instante sau beneficiind de asistenta judiciara, ce fapte si omisiuni angajeaza raspunderea sa penala si ce pedeapsa risca pentru acestea’ (cauzele CtEDO Cantoni impotriva Frantei, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79). Or, un astfel de standard ar fi anihilat printr-o interpretare extinsa si imprevizibila a legii penale in defavoarea acuzatului, ori prin analogie.

Pronuntandu-se cu privire la un astfel de potential comportament din partea judecatorilor, CCR a conchis ca ‘in masura in care unele instante judecatoresti lasa neaplicate din oficiu dispozitii nationale pe care le considera ca fiind contrare dreptului european, in vreme ce altele aplica aceleasi reglementari nationale, considerandu-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o grava insecuritate juridica si, implicit, incalcarea principiului statului de drept’ (pct. 86 din Deciza nr. 390/2021).

Separatia puterilor in stat (legislativa, executiva si judecatoreasca) este, de asemenea, element esential al statului de drept, potrivit art. 1 alin. (4) din Constitutie. Aceasta implica interdictia pentru oricare dintre cele trei puteri de a intra in domeniul de competenta al celeilalte. Instantele judecatoresti nu pot, astfel, exercita atributul de legiuitor pozitiv sau negativ.

ICCJ nu a inteles, de altfel, ca dreptul Uniunii ar incuraja astfel de comportamente. Cu atat mai putin, dreptul Uniunii ar impune anihilarea unor norme din dreptul intern in orice conditii. in Cauza C42/17 (‘Taricco 2’), Curtea de Justitie ia in considerare opinia instantei de trimitere (din Italia) care afirma ca ‘nu poate defini continutul concret al conditiilor in care ar trebui sa lase neaplicate aceste dispozitii, si anume in ipoteza in care acestea ar impiedica aplicarea unor sanctiuni efective si disuasive intr-un numar considerabil de cazuri de frauda grava, fara a incalca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor’ (pct. 50).

Or, este evident ca un asemenea risc evidentiat de jurisprudenta CJUE se regaseste si in cazul instantei supreme.

Prevederile legii care guverneaza activitatea instantelor judecatoresti si fixeaza pozitia lor fata de lege, ii limiteaza atributiile exclusiv la identificarea normei aplicabile, analiza continutului sau si adaptarea la faptele jurdice pe care le-a stabilit ‘fiindu-i interzisa competenta de a legifera, prin substituirea autoritatii competente in acest domeniu’ (pct. 44 Decizia CCR nr. 265/2014, in acelasi sens, Decizia nr. 838/2009).

Incalcarea principiului separatiei puterilor in stat este sanctionata de Curtea Constitutionala si prin Decizia nr. 68/2017, in cadrul careia comportamentul neconstitutional a vizat arogarea de catre reprezentantii autoritatii judecatoresti a atributiei apartinand puterii legislative, prin depasirea competentelor lor legal recunoscute (pct. 120 din Decizie).

In aceleasi coordonate, referindu-se la comportamentul in afara cadrului constitutional, CCR a statuat ca interpretarea contra legem facuta de instante echivaleaza cu ‘a permite judecatorului sa legifereze’, ceea ce a fost sanctionat drept neconstitutional (pct. 55 Decizia nr. 265/2014).

In consecinta, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca, asa cum CJUE evidentiaza ‘atunci cand raspunde la intrebari preliminare, revine Curtii [de Justitie] obligatia de a lua in considerare, in cadrul repartizarii competentelor intre instantele Uniunii si instantele nationale, contextul factual si normativ, astfel cum este definit in decizia de trimitere, in care se incadreaza intrebarile respective’ (Hotararea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 ‘Taricco 2’, pct. 24), o prima concluzie care se poate trage este aceea ca, in hotararile preliminare, hotarator este cadrul fixat de instanta de trimitere. Aceasta concluzie se desprinde atat din paragraful de mai sus, cat mai ales din parcursul considerentelor Hotararii din cauza C-107/23 din 24.07.2023. In privinta acesteia, ICCJ a identificat si analizat omisiunile si informatiile neconforme furnizate de catre instanta de trimitere, cu efect de distorsiune in actul inferential si, pe cale de consecinta, in interpretarea, in ansamblu, a normelor (rationament corect din punct de vedere juridic, dar cu erori de ordin factual).

Cea de-a doua concluzie este ca dreptul Uniunii nu impune instantei nationale sa lase neaplicate Deciziile Curtii Constitutionale nr. 297/2018 si nr. 358/2022, si nici dispozitii legale sau practici nationale in orice conditii.

Observand ca, desi CJUE vorbeste despre posibilitatea de a da dreptului national o interpretare conforma dreptului Uniunii chiar prin indepartarea de la jurisprudenta unei instante superioare, limiteaza, totusi, aceasta posibilitate la interdictia ca acest lucru sa se faca prin interpretari contra legem fata de dreptul national (Hotararea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 si 60), si Hotararea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).

Cea de-a treia concluzie este in sensul ca drepturile fundamentale nu pot fi mai putin importante decat interesele financiare ale UE. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu pretul incalcarii drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal roman si dreptul international.

Cea de-a patra concluzie este in sensul ca drepturile protejate de Carta Drepturilor Fundamentale ale UE nu pot fi interpretate de catre instanta suprema intr-un mod care sa restranga continutul acestora.

Cea de-a cincea concluzie este in sensul ca ICCJ nu poate aplica un standard dublu de regim sanctionator persoanelor care savarsesc infractiuni, deoarce ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege si/sau combina legea pe care o prefera in caz de succesiune de legi penale in timp, ii este prohibita judecatorului, Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionala, interzicand sub sanctiune de neconstitutionalitate, crearea printr-un astfel de procedeu, a unei lex tertia.

Cea de-a sasea concluzie: Standardul intern de protectie a drepturilor fundamentale nu pericliteaza suprematia, unitatea si efectivitate dreptului Uniunii. Primul argument rezida in identitatea valorilor protejate de CEDO, Carta DFUE, jurisprudenta dezvoltata pe marginea acestora si cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescriptie prevazute de dreptul intern (de 8 sau 10 ani), chiar fara raportarea la prescriptia speciala, cat si prin limitele de pedeapsa a inchisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevazute in Directiva PIF sunt protejate. Potrivit acestora, in cazul infractiunilor impotriva intereselor finciare ale Uniunii, statele trebuie sa prevada niveluri de sanctiuni cu ‘efect de descurajare’, respectiv ‘norme corespunzatoare referitoare la prescriptie necesar combaterii actvitatilor ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii’, cerinte, pe deplin, satisfacute.

Cea de-a saptea concluzie: Chiar si in conditiile inlaturarii raspunderii penale prin aplicarea prescriptiei generale, nu se pune problema absolvirii totale de raspundere a inculpatilor, in conditiile in care, in toate cazurile, este antrenata raspunderea civila in scopul recuperarii prejudiciilor. Totodata, in astfel de cauze, raman incidente masurile de confiscare a instrumentelor si produsului infractiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectiva din care nu se poate spune ca interesul public este neglijat.

Cea de-a opta concluzie: Instanta suprema este tinuta ca, atunci cand solutioneaza cauze cu incidenta in materia combaterii fraudei impotriva intereselor financiare ale UE, sa respecte, pe deplin, dreptul Uniunii in toate componentele sale, atat din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cat si a respectarii Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioara. De altfel, chiar Directiva PIF subliniaza, in partea introductiva care o fundamenteaza (pct. 28,31), ca ‘efectul de descurajare urmarit prin aplicarea sanctiunilor penale necesita o atentie deosebita in ceea ce priveste respectarea drepturilor fundamentale. Prezenta Directiva respecta drepturile fundamentale si principiile consacrate, in special, de Carta DFUE, cu precadere dreptul (…) la un proces echitabil, principiile legalitatii si proportionalitatii infractiunilor si pedepselor’.

Cea de-a noua concluzie: Relativ la respectarea drepturilor fundamentale, inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca standardul de protectie al aplicarii legii penale mai favorabile (mitior lex), atribuit dreptului intern prin Hotararea C-107/23 din 24.07.2023, este, in realitate, si standard de protectie al drepturilor fundamentale in dreptului Uniunii, precum si standard de protectie al CEDO, asa cum rezulta din jurisprudenta precitata, circumscris traditiilor constitutionale ale acelor state care califica prescriptia raspunderii penale ca fiind o institutie de drept material. Acest principiu este consfiintit la nivel de tratat, art. 67 din TFUE prevazand ca ‘Uniunea constituie un spatiu de libertate, securitate si justitie, cu respectarea drepturilor fundamentale si a diferitelor sisteme de drept si traditii juridice ale statelor membre’. Totodata, art. 52 alin. (4) din Carta prevede ca ‘in masura in care prezenta carta recunoaste drepturi fundamentale, asa cum rezulta acestea din traditiile constitutionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate in conformitate cu traditiile mentionate’.

Cea de-a zecea concluzie: Punand in balanta necesitatea protejarii intereselor financiare ale UE si respectarea drepturilor fundamentale, asa cum sunt recunoscute in dreptul Uniunii si relevate de jurisprudenta precitata, fara a inclina in favoarea uneia in detrimentul celeilalte, raportat si la dispozitiile legale si jurisprudenta obligatorie din dreptul intern, care respecta litera si spiritul Directivei PIF, a Conventiei, precum si a tratatelor UE si a Cartei, Inalta Curte de Casatie si Justitie va retine incidenta Deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronuntata de instanta suprema – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala.

Aceasta concluzie se impune cu atat mai mult cu cat, chiar fara aplicarea unor pedepse, in cauza raman salvgardate suprematia, unitatea si caracterul efectiv al dreptului Uniunii, raportat la datele concrete ale prezentei cauze, respectiv:

– de la data faptelor (martie 2011- iulie 2014) si pana la sesizarea instantei cu rechizitoriu (decembrie 2020), organele de urmarire penala au avut nevoie de 6 ani si 5 luni pentru efectuarea anchetei penale, un termen nerezonabil in raport de complexitatea (redusa) a cauzei;

– prejudiciul cauzat bugetului Uniunii a fost recuperat integral, inculpatii depunand dovada platii sumei de 1.318.671 RON si dobanzile in cuantum de 48.239 RON, calculate de ANAF,;

– termenul de pescriptie de 8 ani aplicat in cauza a fost unul suficient pentru a asigura ragazul de timp necesar organelor judiciare in scopul combaterii eficiente a actiunilor ilicite si a preintampina un risc de impunitate in cazul unei infractiuni impotriva intereselor financiare ale UE.

Rezumand datele spetei la aspectele evidentiate, in limitele procesuale mentionate si respectand liniile de interpretare trasate de dreptul european prin jurisprudenta CJUE, respectiv a CtEDO, Inalta Curte constata ca argumentele invocate de parchet in sustinerea cererii de recurs in casatie sunt nefondate.

Raspunderea penala a inculpatilor pentru faptele de a fi folosit, in perioada martie 2011- iulie 2014, documente inexacte si incomplete in cadrul cererii de finantare nr. x/31.03.2011 si a contractului de finantare nr. x/12.07.2012, aferente proiectului „Constructie unitate de depozitare cereale si procesare ulei in comuna Giera, judetul Timis”, obtinand pe nedrept fonduri din bugetul UE (1.3188.671 RON, echivalentul a 300.504 euro) a fost inlaturata, ca efect al implinirii termenului de prescriptie, cum in mod corect a constatat instanta de apel”.