Singurul lucru cert de pe aceast Pământ este că fiecare persoană își va încheia socotelile cu viața, mai devreme sau mai târziu, asta pentru că „a trăi înseamnă a muri”, după cum spunea însuşi Friedrich Engels. Ce se întâmplă însă atunci când prin moartea ta poţi readuce la viaţă un copil, o mamă sau un tată? Oare câţi oameni sunt de acord cu donarea de organe? Oare câţi oameni pot oferi atunci când ei au pierdut?
Dumitru Daniliuc are 52 de ani şi o poveste cutremurătoare. În anul 2000, hunedoreanul şi-a pierdut fiul de numai 16 ani. De pe o trecere de pietoni, băiatul a fost aruncat zece metri pe carosabil, fără a avea vreo şansă de supravieţuire.
„Eram la serviciu când am fost sunat. Mi-au spus că băiatul meu a avut un accident şi este în stare gravă. Când l-am văzut avea ochii închişi, iar pe obraz îi curgea o lacrimă. Cu un elicopter am plecat cu el la Timişoara. Stăteam sub targa lui. Îi frecam picioruşele pentru că mi se părea că sunt reci. În acele clipe nu mi-am dat seama de nimic. Medicii mi-au spus să nu-l mai duc la Timişoara că este grav, dar eu voiam cu orice preţ să-mi salvez copilul. În accident i-a fost spart capul. Copilului îi curgea creier din ureche”, a povestit hundoreanul cu lacrimi în ochi.
La Timişoara, medicii l-au pus la aparate, însă în zadar. Copilul nu mai avea nicio şansă la viaţă, însă cum putea înţelege asta un tată? „Stăteam lângă patul copilului şi îi ascultam inima cum îi bătea. Feţişoara lui începea să se umfle, corpul lui simţeam cum se răceşte. Plângeam şi mă rugam ca Dumnezeu să-i mai dea zile. Nu mişca, nu tresărea, doar inima o auzeam tic, tic, tic”.
În acea zi medicul care se ocupa de el i-a zis că nu se mai poate face nimic. Abia a doua zi a fost chemat în cabinet pentru o discuţie.
„M-a întrebat dacă aş accepta ca prin el să salvez alte vieţi. Nu am zis nimic, nu ştiam ce să zic. M-am dus la patul lui Mădălin şi l-am întrebat ce să fac. L-am întrebat dacă este de acord, dar nu putea să-mi răspundă. Mă gândeam că poate într-o zi se trezeşte, dar în adâncul sufletului ştiam că nu e aşa. M-am gândit câteva ore şi apoi am decis că cel mai bine este să-i donez organele, cinci la număr, inima, ficatul, doi rinichi şi pancreasul. Mă gândeam că de ce să se ducă în pământ, să fie mâncat de viermi, când poate salva vieţi„.
Ironia sorţii a făcut ca inima lui Mădălin să ajungă la un băiat de aceeaşi vârstă. Tatăl spune că asta l-a determinat să accepte donarea de organe. A vrut să-l cunoască, însă medicii nu i-au putut da informaţii despre cel care avea să primească o nouă şansă la viaţă.
„Mă gândeam că prin aceşti oameni, copilul meu trăieşte. Inima a mers la băiatul de 16 ani din Timişoara, un rinichi a mers la o fată de 24 de ani, al doilea rinichi a ajuns la o femeie de 34, un bărbat de 48 de ani din Buzău a primit de la copilul meu ficatul, iar de pancreas nu ştiu nimic”.
L-a cunoscut după mulţi ani pe bărbatul care a primit ficatul lui Mădălin. Cazul lui a fost foarte mediatizat pentru că era al doilea transplant din România. Aşa a aflat de el. Aproape trei ani au vorbit la telefon, însă nu avea curajul necesar pentru a-l vedea. În 2009 a decis că poate este timpul să-l cunoască.
S-au văzut pentru prima dată pe un peron într-o gară. „Eu tremuram, însă el era rece. Mi-a întins o mână, m-a îmbrăţişat, apoi am mers la el acasă. Am vorbit mult, dar m-a şocat când mi-a zis că după transplant s-a schimbat. Până să facă transplantul era un om liniştit, moale, cu un caracter de ardelean, însă după ce a primit ficatul lui Mădălin s-a schimbat. Îi plăcea fotbalul, deşi până la acea vârstă nu jucase niciodată, îi plăcea să asculte muzică rock, deşi până atunci nu-i plăcuse„, povesteşte hunedoreanul. A stat trei zile acolo, însă nimic nu era cum se aştepta.
„Am fost surprins. Am stat trei zile acolo, dar nu mă simţeam bine. Mă simţeam pustiit. Pe o parte eram fericit pentru că ştiam că ficăţelul copilului meu este acolo, însă pe-o parte eram trist că îl vedeam rece. Când am plecat nici măcar un mulţumesc nu mi-a zis, nu a deschis subiectul„.
După această întâmplare, bărbatul a renunţat să se mai gândească la cei care au primit organele copilului său. A trecut mult timp şi nu a înţeles niciodată de ce niciunul nu l-a căutat, nu a pus o lumânare sau o floare pe mormântul lui Mădălin.
Însă Dumitru nu-şi va uita niciodată copilul şi-l va plânge toată viaţa. „Durerea asta nu o să treacă niciodată. Rana asta nu se va închide. Doar gândul că alţii sunt în viaţă datorită copilului meu m-a ajutat să merg mai departe. Doar gândul că am dat unor muribunzi şansa la viaţă, asta m-a ţinut pe picioare. Altfel înnebuneam”.
Dumitru Daniliuc spune că dacă ar trebui, din nou, să ia acea decizie, ar alege acelaşi lucru. Nicio clipă nu a regretat. Ştie că astfel copilul lui trăieşte.
Hunedoreanul a luat o decizie dificilă într-un moment tragic din viaţa lui. A salvat astfel cinci vieţi şi cu toate astea gestul lui a fost dat uitării la scurt timp. Bărbatul spune că cei care acceptă donarea de organe nu sunt suficient consiliaţi înainte şi mai ales după.
„Sunt daţi uitării cu desăvârşire pe când în alte ţări prin diferite ongane şi asociaţii sunt susţinuţi moral. După acceptul lor sunt consolaţi şi o dată pe an spitalul respectiv trimite o scrisoare de mulţumire celor care au decis prin gestul lor revenirea la viaţă a unor muribunzi. Poate aceşti oameni care trăiesc datorită nenorocirii noastre, ei singuri se vor gândi la înfiinţarea unei asociaţii care să-i sprijine moral pe cei care sunt pe patul de spital şi aşteaptă, la fel cum şi ei au aşteptat, o minune să-i readucă la viaţă. Ei ar trebui să-i pomenească pe cei care decid să doneze organele rudelor, oameni care simt nevoia din când în când să fie amintiţi de ei”, a spus cu tristeţe tatăl donatorului.
Citeşte şi: Donarea de organe, o nouă cauză susţinută de Facebook