EXCLUSIV Cultul religios scos în afara legii de comuniști. Patru decenii de prigoană. PS Mihai, episcop greco-catolic de București: „Totul fusese plănuit în chip diabolic și pus în practică până în cele mai mici detalii”

Cultul religios scos în afara legii de comuniști, prin decretul 358, la 1 Decembrie 1948, este cultul greco-catolic, averea acestei biserici intrând în proprietatea Statului român și a Bisericii Ortodoxe.

Ironia sorții era că desființarea Bisericii Greco-Catolice a avut loc în aceeași zi în care, cu trei decenii în urmă, reprezentanți de seamă ai acestei biserici au avut o contribuție majoră la realizarea Marii Uniri.

Abia patru decenii mai târziu, după Revoluția din 1989, decretul 358/1948 este abrogat, iar Biserica Română Unită cu Roma revine la viață. O revenire la viață mai degrabă scriptică, întrucât Biserica Greco-Catolică a continuat să funcționeze – e drept, în mod clandestin – și de-a lungul celor 41 de ani de prigoană.

De ce a fost cultul religios greco-catolic scos în afara legii de comuniști

Pentru regimul comunist, existența bisericii catolice reprezenta un mare impediment. Legătura bisericii cu Roma nu avea cum să fie pe placul regimului de la București, supus Rusiei staliniste. Comuniștii nu aveau niciun fel de control asupra acestei biserici, prin urmare au găsit cea mai simplă soluție, desființarea ei.

Alte articole

CNSAS a publicat numărul românilor urmăriţi în anii 80 de Securitate. Peste 250.000 de dosare, din care 50.000 care presupuneau ascultarea telefoanelor şi chiar filaj

Cornel Palade a dus o viață grea în comunism: „Nu aveam ce mânca. I-am dat și ciorbă de fasole fiicei mele, când era bebeluș”

Citeste si EXCLUSIV Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, adevărurile pe care s-a așezat praful. PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București: „Dincolo de comemorările deşănţate, se află evenimente istorice care continuă să aibă reverberații și în zilele noastre”

Cu doi ani înainte, în 1946, aceeași soartă o avusese Biserica Greco-Catolică din Ucraina, așa că înalții ierarhi greco-catolici din România erau oarecum pregătiți pentru ce e mai rău. Iar răul nu s-a lăsat așteptat prea mult.

„Fusese deja un precedent în Ucraina, în 1946. Armata sovietică a măturat totul în fața ei până a ajuns la Berlin. Tot ce călcaseră ei trebuia, evident, să intre sub protectoratul lor și nu voiau o biserică ce le scăpa de sub control.

Din perspectiva tradiției teologice a manifestărilor ei culturale, Biserica Greco-Catolică era ca Biserica Ortodoxă, definitorie pentru fibra intimă a românului. Dar scăpa controlului Statului pentru că, fiind legată de Roma, numirea episcopilor era atributul Romei.

Atunci, sub pretextul că se face o reunificare cu Biserica Ortodoxă, comuniștii au impus acest lucru, fără a se sfiii să aplice teroarea„, afirmă PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București.

Începutul prigoanei

Anul 1948 a fost pentru românii greco-catolici începutul sfârșitului. În 1948 se împlineau 250 de ani de când, la presiunile Imperiului Habsburgic, o parte dintre românii ortodocşi din Ardeal au acceptat Unirea cu Roma. Ignorând efortul pentru emancipare naţională al greco-catolicilor, autorităţile comuniste insistau că singura Biserică Naţională este cea ortodoxă.

Pompa de apă care alimenta întreaga închisoare Sighet și care era manipulată de deținuți

Statul comunist s-a bucurat de sprijinul Bisericii Ortodoxe în demersul său de anihilare a Bisericii Greco-Catolice. În fapt, credincioșii, preoții și înalții ierarhi greco-catolici au fost invitați „să revină” la ortodoxie, de care se desprinseseră în 1698.

În lunile mai-iunie 1948, mitropolitul Nicolae Bălan ține mai multe predici în catedrala mitropolitană de la Sibiu, chemându-i pe greco-catolici în sânul ortodoxiei. „Chemările” sale erau susținute din plin de noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe, Iustinian Marina, un adept înflăcărat al regimului comunist. Potrivit istoricilor, ascensiunea sa în vârful Bisericii Ortodoxe s-ar fi datorat prieteniei cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste.

De altfel, păstorirea de 29 de ani a Patriarhului Iustinian a fost marcată de două controverse majore: una a fost cea privitoare la fidelitatea sa faţă de regimul comunist, iar cea de-a doua a fost cea referitoare la prigoana greco-catolicilor. Iustinian Marina, care a rămas cunoscut în istorie ca „Patriarhul Roşu“, a fost acuzat că a contribuit la suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România şi că ar fi acceptat prigoana regimului asupra preoţilor catolici.

Citeste si Unde se află copacul din România care are peste 600 de ani. Falnicul stejar a fost martor mut al nenumăratelor evenimente care au marcat istoria țării

În primăvara lui 1948, Patriarhul Iustinian asigura guvernul comunist că va conserva credinţa ortodoxă ștergând dintre români dureroasa despărţire de peste două secole. Iar la 15 mai, la celebrarea a o sută de ani de la Marea Adunare de la Blaj, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan, îi chema pe greco-catolici la ortodoxie cu braţele deschise.

Câmpia Libertății de la Blaj, locul unde, în mai 1948, a avut loc celebrarea a o sută de ani de la Marea Adunare de la Blaj

Episcopului unit de Sibiu, Ioan Suciu, nu i s-a permis să vorbească la eveniment, deşi adunarea românilor din 1848 fusese prezidată atât de episcopul ortodox Andrei Şaguna, cât şi de episcopul greco-catolic Ioan Lemeni.

„În 1948, patronatul „unificării” era regizat de imperiul răului – Uniunea Sovietică, iar episcopii greco-catolici au înțeles realitatea. Complicitatea la rău nu joacă niciodată în favoarea binelui și a credinței.

Au fost atunci multe momente penibile. De pildă, în mai 1948, pe Câmpia Libertății s-a organizat sărbătorirea centenarului Adunării din 1848 de la Blaj, când românii transilvăneni s-au împotrivit alipirii Transilvaniei la statul maghiar răsculat împotriva împăratului Austriei.

Pentru români adunarea era un semn de maturitate, iar discursul memorabil al lui Simion Bărnuțiu (credincios greco-catolic) a pus bazele strategiei intelectuale ale națiunii române.

Dacă Transilvania ar fi fost asimilată, notabilitățile românești știau că ar fi fost începutul sfârșitului pentru români. Maghiarii nu au fost dispuși să accepte individualitatea celorlalte neamuri care trăiau în Ungaria și, astfel, procesul de maghiarizare ar fi căpătat o forță și mai mare. S-a văzut mai târziu amploarea acestei bătălii morale, după 1867, odată cu instaurarea dualismului austro-maghiar.

În 1948, la Blaj, sub auspiciile puterii comuniste și în prezența lui Petru Groza, mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a lansat, așadar, apelul la unificarea religioasă. Or, în momentul în care episcopului greco-catolic Ioan Suciu nu i s-a dat dreptul la replică în propria sa casă, dincolo de lipsa de politețe, era evident că Statul voia desființarea Bisericii.

Blajul și, în bună măsură, cultura ardeleană este creația Bisericii Greco-Catolice, izvorând moral din existența și misiunea acesteia.

Episcopii greco-catolici erau foarte lucizi și au intuit ce îi aștepta. Practic, în casa ta ți se pune călușul în gură„, adaugă înaltul prelat.

Catedrala Sfânta Treime și sediul Arhieparhiei Majore Greco-Catolice de Alba Iulia şi Făgăraş

În iulie, statul comunist anulează Concordatul României cu Vaticanul, iar în august legea cultelor încurajează schimbarea confesiunii. La sfârşitul lunii, Comitetul Central al Partidului decide suprimarea Bisericii Greco-Catolice.

Dintre cei şase episcopi greco-catolici, rămân în funcţie doi, iar în parohii începe strângerea de semnături pentru trecerea la ortodoxie.

„În august 1948, are loc o ședință la Comitetul Central al partidului unde se trasează întreaga procedură de distrugere a Bisericii Greco-Catolice. Documentele au fost găsite în urmă cu câțiva ani.

Au fost atunci prezenți conducătorii Securității și autoritățile, inclusiv corespondenții lor din teritoriu. Au găsit o strategie de desființare care să pară legală, în sensul ca trebuiau strânse semnături de „revenire” la ortodoxie. Dar cea mai mare parte a acelor semnături a fost realizată prin teroare sau, pur și simplu, falsificată.

În România acelor ani, oamenii trăiau sub teroare, erau amenințați în permanență: dacă nu semnezi aici, copiii îți vor fi dați afară din școală etc.

La 1948, 98% din populația României era rurală, iar la acel nivel ușor băgai spaima în oameni. Apoi, în 1949, a început cooperativizarea. Pământurile au fost răpite, creând categorii imaginare ca să-i poată stigmatiza pe oamenii harnici, să-i distrugă.

Istoricii de azi au, în sfârșit, acces la documente și sunt bulversați să descopere că totul fusese plănuit în chip diabolic și pus în practică până în cele mai mici detalii„, explică Preasfinția Sa Mihai Frățilă.

Înăsprirea represiunii

La 1 octombrie 1948, la Cluj sunt adunaţi 38 de preoţi greco-catolici care devin ortodocşi. În mod simbolic, numărul lor era acelaşi cu cel al preoţilor ortodocşi care acceptaseră, în 1698, Unirea cu Roma. Procesiunea s-a dorit a fi o revanşă în faţa Vaticanului.

Citeste si FOTOREPORTAJ EXCLUSIV Povestea singurului mormânt trist din Cimitirul Vesel. Cui aparţine monumentul din marmură neagră care face notă discordantă cu restul monumentelor vopsite în albastru de Săpânţa

Ei sunt imediat excomunicaţi de Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla. Doi dintre cei 38 de preoţi izbutesc să fugă şi nu mai apar la ceremonia ortodoxă de la Biserica Sfântul Spiridon Nou din Bucureşti.

Portretele a șase din cei șapte episcopi martiri, expuse în Celula episcopilor din cadrul Memorialului Sighet

În următoarele zile, reprezentanţii greco-catolicilor care acceptaseră „revenirea” au fost aduşi la Bucureşti, unde s-au ţinut mai multe slujbe în cinstea evenimentului. Procesiunea finală a avut loc la 21 octombrie 1948 la Alba-Iulia.

„Angrenajul pe care tirania îl dezvoltă este o dovada bestialității și a căderii din umanitate prin crimele puterii care, apoi, imprimă un curs nefiresc al vieții, siluindu-i pe cetățeni.

Nu trebuie uitat aici nici aspectul culpabilității și al complicității. Au fost preoți, de pildă, care au semnat de frică, dar viața lor a fost distrusă de acea alegere. Orice siluire a conștiinței deschide în inima omului niște remușcări formidabile.

Reverberația pe care culpabilitatea sau răul gratuit impuse se regăsesc chiar și peste mai multe generații. Nu se poate explica tragedia conștiinței într-o dictatură doar prin prisma științelor pozitiviste. Au fost vieți frânte pe 3-4 generații.

Acest lucru arată clar că omul e mult mai mult decât siguranța lui financiară sau medicală. Sunt realități în ființa omului cărora le zicem spirituale tocmai pentru că scapă controlului materialist al vieții.

Rezistența prin credință a creat însă un eroism luminos care nu are de-a face nici cu vanitatea și nici cu supremația puterii. Iubirea față de semeni îți dă puterea să te jertfești, să fii onest și să te lupți pentru adevăr și pentru libertate – în primul rând cea interioară – sub emblema crucii, nu a puterii„, afirmă PS Mihai.

În ultimele zile ale lui octombrie, cei șase episcopi greco-catolici sunt ridicați și duși în beciurile Securități, iar de acolo într-o vilă de la Dragoslavele, care aparținea Patriarhului.

Patriarhul Iustinian Marina

La Dragoslavele au fost vizitați în câteva rânduri de Patriarhul Iustinian care a continuat să îi ademenească cu funcții înalte în structura Bisericii Ortodoxe. Refuzul îndârjit al înalților prelați greco-catolici l-a determinat pe Patriarh să îi amenințe cu înăsprirea represiunii.

„Patriarhul Iustinian, care i-a vizitat pe episcopii greco-catolici închiși la Dragoslavele, în primele luni de prigoană, i-a invitat să treacă la ortodoxie sub pretextul de a fi toți împreună pentru a putea lupta împotriva comunismului.

Unul dintre episcopii greco-catolici i-a spus: „Da, e foarte importantă dorința de unire, dar felul în care ne-ați propus-o nu e cu certitudine voința lui Dumnezeu. Ați permis să fim arestați, nu s-au dus tratative teologice la care să discutăm liber și frățește, iar proiectul e regizat de un regim ateu”„, relatează PS Mihai.

În replică la aceste invitaţii, ierarhia greco-catolică a făcut numeroase memorii către autorități, pentru ca Biserica Greco-Catolică să fie repusă în drepturi. Memoriile erau fie colective, fie făcute individual. Inclusiv laicii au redactat memorii în care cereau regimului repunerea în drepturi a bisericii şi eliberarea episcopilor.

Citeste si FOTOREPORTAJ EXCLUSIV Singura biserică din România cu izvor ce ţâşneşte de sub altar. De sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, lăcașul de cult devine loc de pelerinaj

Dar, după cum era de așteptat, toate acestea au rămas fără răspuns. Pentru a le închide gura, autoritățile au decis să îi arunce în temniță, unde au fost supuși unui regim de exterminare. Doar doi dintre ei au supraviețuit acestui regim, episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan, care s-au stins în domicilii obligatorii.

Cum au sfârșit cei șapte episcopi martiri, beatificați de Papa Francisc în 2019

Primul dintre cei şapte care a plecat la ceruri a fost episcopul Vasile Aftenie, episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș și vicar general pentru București și Vechiul Regat. El nu a mai apucat să trăiască ororile din închisorile de exterminare în care ceilalţi şi-au găsit sfârşitul, întrucât a murit chiar în perioada anchetelor din beciurile Securităţii.

Torturat şi lovit în cap în repetate rânduri, Vasile Aftenie a făcut un AVC care i-a  fost fatal. La capătul a opt luni de anchetă, episcopul s-a stins în spitalul închisorii Văcăreşti. A fost înmormântat pe ascuns în Cimitirul Bellu Catolic.

Monumentul funerar al episcopului Vasile Aftenie din Cimitirul Bellu Catolic

Episcopii Valeriu Traian Frenţiu (episcop de Oradea), Ioan Suciu (Administrator Apostolic al Mitropoliei Blajului) şi Tit Liviu Chinezu (protopop de Bucureşti) au murit în închisoarea de la Sighet, iar trupurile lor, aruncate în groapa comună din Cimitirul Săracilor, nu au fost găsite niciodată.

Ioan Suciu, cel mai tânăr dintre episcopi, a murit de foame la 46 de ani. Suferea de ulcer şi nu doar că nu a beneficiat de niciun fel de tratament la Sighet, dar a fost supus şi înfometării.

Afişul cu cei şapte episcopi greco-catolici, victime ale represiunii comuniste, aflat la intrarea în Cimitirul Săracilor din Sighet

A fost urmat în veşnicie,  la distanţă de aproape doi ani, de prietenul său Tit Liviu Chinezu, consacrat episcop în clandestinitate. În iarna anului 1955, Tit Liviu Chinezu se îmbolnăveşte grav din cauza frigului. Pentru a-i grăbi sfârşitul, gardienii îl izolează într-o aripă a închisorii, iar comandantul închisorii ordonă ca geamul celulei să rămână permanent deschis pe un ger năprasic. Episcopul moare îngheţat după doar câteva ore de izolare.

Citeste si FOTOREPORTAJ EXCLUSIV Mica Romă, oraşul din care „a răsărit soarele românilor”. Locul încărcat de magie pe care orice român care se pretinde patriot ar trebui să-l viziteze măcar o dată în viaţă

Ioan Bălan, episcop de Lugoj, a murit la Mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, în domiciliu obligatoriu, după separarea celor trei episcopi ce supravieţuiseră Sighetului. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti.

Alexandru Rusu, episcop de Maramureş, a murit în închisoarea din Gherla, unde ajunsese după ce fusese eliberat de la Sighet şi închis în Mănăstirile ortodoxe Curtea de Argeş, Ciorogârla şi Cocoş. A fost îngropat în groapa comună de pe Dealul Cărămidăriei, nici rămăşiţele acestuia nefiind identificate.

Monument închinat episcopului greco-catolic de Maramureș Alexandru Rusu, aflat în cadrul Memorialului Gherla

În fine, episcopul de Cluj-Gherla Iuliu Hossu, care, spre sfârșitul vieții, a primit demnitatea de cardinal de la Papa Paul al VI-lea, a rezistat cel mai mult persecuţiilor comuniştilor, supravieţuind închisorii Sighet. Ulterior, a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani şi a închis ochii întru veşnicie la Spitalul Colentina, la vârsta de 85 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic.