Din decembrie 2014, când a fost ales pentru prima dată, și până în decembrie 2024, Iohannis a avut de gestionat o perioadă complicată în politica și societatea românească.
Un aspect remarcabil al mandatului său a fost implicarea sa directă în împiedicarea anumitor reforme controversate promovate de Partidul Social Democrat (PSD), mai ales între 2017 și 2019. Aceasta a fost o perioadă în care PSD, sub conducerea lui Liviu Dragnea și ulterior Viorica Dăncilă, a avut o majoritate semnificativă în Parlament. Reformele propuse vizau sistemul judiciar și au generat proteste masive de stradă, iar președintele a jucat un rol activ în susținerea independenței justiției. Mesajele sale publice și sesizările adresate Curții Constituționale a României au contribuit la stoparea unor inițiative legislative considerate de mulți ca fiind un pericol pentru statul de drept.
Pe plan extern, Klaus Iohannis a păstrat o direcție clară de apropiere față de aliații occidentali. Relațiile cu Uniunea Europeană și Statele Unite au fost consolidate, iar președintele a participat activ la summituri internaționale pentru a sublinia importanța apartenenței României la NATO. De asemenea, el a militat pentru sporirea bugetului alocat apărării în contextul tensiunilor regionale generate de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Decizia de a menține un curs ferm pro-occidental a fost apreciată de partenerii externi, dar a generat critici din partea unor voci interne care susțineau o abordare mai echilibrată.
În ceea ce privește relația sa cu guvernele care s-au succedat în timpul celor două mandate, aceasta a fost adesea tensionată. Deși a colaborat mai bine cu executivul condus de Ludovic Orban și, ulterior, de Florin Cîtu, și-a exprimat frecvent nemulțumirea față de anumite decizii politice sau de lipsa unor reforme. Președintele a fost perceput de unii critici ca fiind prea pasiv în unele momente și prea direct în altele, mai ales în perioada instabilității politice din 2021, când alianța dintre PNL și USR s-a destrămat.
Un episod semnificativ al mandatului său a fost desemnarea lui Dacian Cioloș ca premier în 2015, într-un guvern tehnocrat format ca urmare a tragediei de la Colectiv. Această decizie a fost privită de mulți drept un act de echilibru într-o perioadă de criză. Totuși, lipsa unor rezultate concrete și a unor reforme substanțiale în timpul guvernului Cioloș a dus la nemulțumiri ulterioare.
Pe plan intern, unul dintre momentele cheie ale președinției lui Iohannis a fost gestionarea pandemiei de COVID-19. Măsurile adoptate de autorități, deși necesare, au fost percepute de unii ca fiind insuficient de bine comunicate sau implementate. Iohannis a făcut apeluri repetate la responsabilitate și vaccinare, dar nivelul scăzut de întrustere în autorități a afectat eficiența campaniei de imunizare. De asemenea, criza sanitară a scos la iveală lipsurile din sistemul de sănătate publică, ceea ce a condus la critici împotriva tuturor actorilor implicați, inclusiv a președintelui.
Un alt subiect de discuție a fost lipsa de reforme majore în educație și sănătate, domenii pe care Iohannis le-a declarat prioritare la începutul mandatului. Deși a lansat programul „România Educată”, impactul acestuia asupra sistemului educațional a fost limitat, iar multe dintre propunerile proiectului au rămas într-un stadiu incipient.
Pe lângă toate acestea, stilul prezidențial al lui Klaus Iohannis a fost adesea descris ca fiind distant și rezervat. Deși aceasta i-a permis să păstreze o imagine de imparțialitate în multe situații, i-a atras critici pentru lipsa unei implicări mai energice în problemele acute ale societății românești. Mulți dintre susținătorii săi inițiali au devenit dezamăgiți, considerând că a ratat ocazii importante de a impulsiona reformele structurale necesare în România.