EXCLUSIV Viața în clandestinitate în perioada comunismului. PS Mihai, episcop greco-catolic de București: „Bunicul celebra Sfânta Liturghie pe masa pe care luam prânzul, dar cu mare prudență. Securitatea ne fila continuu”

Însă dincolo de bucuria produsă de aceste lucruri relativ banale, dar care românilor le erau inaccesibile până la momentul Revoluţiei, existau câteva mii de români care au avut parte de o bucurie în plus: cea a reîntâlnirii cu Hristos în deplină legalitate, şi nu în mod clandestin cum o făcuseră timp de 41 de ani din cei 42 de ani de comunism.

Potrivit primului recensământ de după Revoluţie, cel din 1992, la acel moment, în România existau 223.327 de credincioşi greco-catolici. Numărul lor scăzuse dramatic începând cu anul 1948, când cultul greco-catolic, care, la acea vreme, număra circa 1.500.000 de credincioşi, fusese scos în afara legii.

Astfel, după Revoluția din 1989, decretul 358/1948 este abrogat, iar Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) reintră în legalitate.

Însă, în cele peste patru decenii de prigoană, această Biserică a continuat să funcţioneze clandestin. Cu uşile ferecate, cu draperiile trase, făcând cât mai puţin zgomot, preoţii celebrau pe unde apucau: în propriile case sau în casele credincioşilor care îi primeau. Iar teama că Securitatea le-ar putea bate la ușă în orice moment, în timpul celebrării Sfintelor Liturghii, nu îi părăsea niciodată.

Alte articole

Ministrul Educației anunță introducerea unei noi materii școlare. Va fi studiată la liceu și la seral

EXCLUSIV Cultul religios scos în afara legii de comuniști. Patru decenii de prigoană. PS Mihai, episcop greco-catolic de București: „Totul fusese plănuit în chip diabolic și pus în practică până în cele mai mici detalii”

„Aveam 19 ani când a căzut regimul comunist. Mi s-a părut o adevărată minune. Adolescent, visând la frumusețile lumii, știind că nu voi putea ieși niciodată din țară, mă uitam la soare, realitatea comună a mapamondului, a cărui lumină se răsfrângea și în lumea liberă.

Citeste si EXCLUSIV Cultul religios scos în afara legii de comuniști. Patru decenii de prigoană. PS Mihai, episcop greco-catolic de București: „Totul fusese plănuit în chip diabolic și pus în practică până în cele mai mici detalii”

Am cunoscut istoria Bisericii Române Unite încă din familie. Bunicii mei paterni, cu care am crescut, erau oameni foarte credincioși, iar bunica era fiică de preot greco-catolic. În 1948, la momentul scoaterii Bisericii în afara legii, el era încă în parohie, dar fusese pensionat administrativ.

A rămas fidel Bisericii Greco-Catolice și până la decesul său, din 1972, a celebrat cu discreție Sfânta Liturghie în fiecare zi pe masa unde se lua prânzul. Nu începea niciodată ziua până când nu celebra Sfânta Liturghie.

PS Mihai, episcop greco-catolic de București

Practic, universul credinței a continuat să rămână viu în casa noastră. Deși generația părinților mei a fost contemporană cu regimul comunist, legătura cu bunicii, în cazul meu, a fost roditoare.

Este un fenomen cunoscut al dialogului de credință dintre bunici și nepoți, astfel că am trăit bucuria anului 1989 sub auspiciile acestei legături sufletești. Sunt multe lucruri – nu-i așa – care nu pot fi învățate la școală sau din cărți, trebuie să le observi și să le trăiești cumva ancorate în existența unor oameni mult mai vârstnici.

Am avut, deci, șansa de a crește cu oameni credincioși și deloc ostentativi care rămăseseră atașați Bisericii”, rememorează Preasfinţitul Mihai, episcop greco-catolic de Bucureşti.

Flacăra credinței a reușit, așadar, să rămână aprinsă pe parcursul celor peste patru decenii de prigoană, în pofida eforturilor constante și neobosite ale autorităților comuniste de a anihila această Biserică.

În fapt, comuniștilor le-a reușit doar să încătușeze trupuri, nu și suflete, spunea cardinalul Iuliu Hossu, în 1952, după doi ani de arest: „Sufletul meu este liber. D.O. (domiciliu obligatoriu – n.red.) mă ține legat trupește; sufletul însă nu este legat”.

Nu fără teama de a fi descoperiți, mulți greco-catolici atașați Bisericii s-au văzut nevoiți, în toată această perioadă, să fenteze cumva vigilența autorităților ca să poată păstra contactul comuniunii cu catolicismul.

Citeste si EXCLUSIV Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, adevărurile pe care s-a așezat praful. PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București: „Dincolo de comemorările deşănţate, se află evenimente istorice care continuă să aibă reverberații și în zilele noastre”

„Trăind la oraș, am avut ușurința de a frecventa Biserica romano-catolică pentru a nu pierde contactul comuniunii cu Biserica catolică. Știam că nu suntem romano-catolici, nu cunoșteam limba oficiilor în care se celebra (maghiara), dar aveam bucuria comuniunii și o împărtășeam cu cea mai mare discreție în comuniunea credinței care, în cazul nostru, ne era interzisă.

Acasă aveam destulă literatură religioasă interbelică – străbunicul fusese ordonat și păstrase multe cărți – iar cititul mi-a fost de mare ajutor pentru a întreține fibra credinței și bucuria rugăciunii.

În oraș am cunoscut câțiva preoți greco-catolici clandestini, dar ne vedeam destul de rar, din prudență, și niciodată la celebrări liturgice. Orice întâlnire, cât de mică sau scurtă, ne întărea însă în acele timpuri grele.

Bunica mea a fost o persoană foarte înțeleaptă și prudentă. În casă, copil fiind, am întâlnit preoți clandestini apropiați care ne vizitau. Celebrau Liturghia clandestin între două destinații ale călătoriilor lor, dar cu foarte multă prudență. Altfel, asemenea lucruri însemnau declanșarea unui mecanism de supraveghere formidabil al Securității.

Au fost multe persoane, de-a lungul anilor, strânse cu ușa de Securitate pentru a fi complici ai acestui aparat de reprimare. Provocatori existau peste tot. Erau persoane care vorbeau în public pe față împotriva lui Ceaușescu și nu li se întâmpla nimic. Am întâlnit chiar și la școală asemenea situații, dar fusesem învățat acasă să arăt în asemenea cazuri o față lipsită de expresivitate, să nu mă prind în discuție și s-o șterg rapid din cercul respectiv.

Deși, din punct de vedere sufletesc, frecventam cu discreție bisericile romano-catolice din oraș, am avut contact special în lumea clandestină. În Alba Iulia, exista un mic grup de călugărițe care nu-și renegaseră apartenența. Lucraseră ca surori medicale și se grupaseră două câte două în locuințele lor. Le întâlneam în bisericile romano-catolice și au fost un sprijin formidabil în favoarea chemării mele de mai târziu.

Citeste si Unde se află copacul din România care are peste 600 de ani. Falnicul stejar a fost martor mut al nenumăratelor evenimente care au marcat istoria țării

Între măicuțe, era una care fusese învățătoare la mănăstire. După un scurt episod de închisoare, a dat dovadă de tenacitate și a studiat la fără frecvență Facultatea de Biologie. A funcționat profesoară într-un sat apropiat de oraș și profita de întâlnirea cu cei tineri pentru a le inspira viața, într-un fel sau altul, prin mărturia și învățătura creștină.

Pensionată la începutul anilor 80, avea darul de a strânge copiii și de a-i pregăti din punct de vedere religios. Evident, sub tutela Bisericii Romano-Catolice, dar o făcea pentru a le oferi copiilor familiilor greco-catolice reperele credinței.

Jocul supraviețuirii de a nu te expune prea mult – erau destule personaje care puteau să ciripească şi s-a văzut în momentul în care s-au deschis dosarele – a creat multă suferință. Sufletele generoase, care nu s-au izolat în viața lor personală și s-au străduit în favoarea celorlalți, au avut dosare întregi de urmărire, iar viața le-a fost hărțuită de atleții tiraniei.

Orice complicitate era de evitat, fiindcă aducea cu sine alta. Răul, s-a văzut apoi, are reverberații pe parcursul generațiilor. După 1989, câtă lume a continuat să poarte sufletește urmările acestor tipare ale răului care s-a strecurat în viețile noastre!

Fără o delimitare clară a răului de bine, nu se poate schimba mare lucru. A nu fi asumat moștenirea comunistă și a fi refuzat reparația nedreptăților după 1989, i-a conferit regimului tranziției o culpabilitate care nu poate fi scuzată. Roadele acestea mă tem că se văd și astăzi.

Drumul chemării mele spre preoție a fost tributar, așadar, al acestei istorii de credință. Seminarul greco-catolic de la Blaj a fost redeschis abia în ianuarie 1991. Vechea sa clădire era o ruină. Fusese sanatoriu TBC și, înainte de 1989, începuseră lucrări pentru a transforma edificiul în muzeu de istorie. Era un șantier interminabil. Cursurile pentru mine aici au durat doar până în iunie, fiindcă, în octombrie, mitropolitul Alexandru Todea m-a trimis, împreună cu câțiva colegi la Roma, la studii”, afirmă înaltul ierarh.

Primul eveniment memorabil după ieșirea din catacombe a Bisericii Unite cu Roma a avut loc la scurt timp după Revoluția din ’89. Prima Liturghie celebrată în deplină legalitate, în martie 1990, a strâns tot Ardealul pe Câmpia Libertății de la Blaj.

„Îmi amintesc că în martie 1990, s-a celebrat o primă liturghie la Blaj pe Câmpia Libertății. Atunci au ieșit la iveală doi dintre episcopii rezistenți, adică din vechea gardă: Alexandru Todea și Ioan Ploscaru.

În mai, au avut loc primele hirotoniri episcopale. Tot Ardealul s-a deplasat la Baia Mare și la Cluj. Fuseseră 6 episcopi, în 1948, dar au fost sfințiți încă 6 în mod clandestin, ca să rămână o „garnitură” de rezervă. Trei supraviețuiseră în 1989, dar unul era grav bolnav: Ioan Cherteș. Acum, în 1990, Biserica își putea regăsi, așadar, păstorii sufletești.

La aceste evenimente memorabile pentru credincioși au ieșit la suprafață oameni care până la vremea respectivă nici nu lăsau impresia acestei apartenențe. Au fost clipe memorabile, se strângea lume la fel ca în ziua beatificării din 2 iunie 2019”, rememorează Preasfințitul Mihai.

Citeste si FOTOREPORTAJ EXCLUSIV Mica Romă, oraşul din care „a răsărit soarele românilor”. Locul încărcat de magie pe care orice român care se pretinde patriot ar trebui să-l viziteze măcar o dată în viaţă

Însă nici anii de după căderea dictaturii nu aveau să fie ușori. Bisericile, mănăstirile care, după 1948, au intrat în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române, nu au fost retrocedate proprietarilor de drept decât parțial, adesea în urma unor procese întinse pe ani de zile.

„Biserica Unită a reușit foarte greu să se recompună instituțional și public. Ca instituție spirituală, desigur, ea nu a putut fi suprimată, dar din punct de vedere administrativ, după 1990 a avut parte de o rezistență formidabilă din partea autorităților. Lăcașurile de cult nu au fost retrocedate tocmai pentru ca lumea să nu se regăsească.

Cei care fuseseră obișnuiți în ultimii ani ai lui Ceaușescu să învețe un anumit soi de istorie trunchiată și protocronistă nu puteau admite decât monolitul unei religiozități și a unei culturi unice. Deși istoria infirma asemenea modele, fenomenul nu era doar semn al inculturii și al filetismului, ci și dovada unui amatorism teologic evident.

Răul nu se îndepărtează la o exorcizare formală! Până nu ne vindecăm de clișee și viața nu ni se lasă transfigurată de spiritul lui Hristos, suntem condamnați să purtăm înainte o ideologie regretabilă care, mai devreme sau mai târziu, va face uz în comunitate de orgolii, de dispreț și de ură.

A fi întâlnit oameni integri, în tinerețea mea de dinainte de 1989, a fost un privilegiu și nu am niciun merit în asta. Exemplul acestor suflete mi-a dovedit că omul credincios nu este chemat să facă lucruri bune, fiindcă i-ar fi mai comod sau ar găsi mai ușor cheful de a le împlini. Lucrurile de valoare au întotdeauna un preț de jertfă din perspectiva credinței în Înviere.

Citeste si Ion Rațiu, „cel mai bun președinte pe care nu l-a avut România”: ce promitea politicianul care a primit doar 4% dintre voturi în 1990 | Lecție de istorie

Chiar și atunci când totul pare potrivnic, omenia, caracterul se mărturisesc prin a rămâne consecvenți spiritului lui Isus. Oricând putem avea la îndemână dreptul de a trăi în Hristos indiferent de circumstanțe – vesele sau triste –, de a nu ceda ispitei renunțării, de a continua să fim frământătură pentru viitor”, conchide înaltul ierarh.

Sursă foto: Episcopia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de București