Conform cadrului legal în vigoare, sistemul de asigurări pentru șomaj nu oferă acoperire universală. Acest lucru înseamnă că nu toți cei care rămân fără loc de muncă se încadrează automat în criteriile de eligibilitate pentru a primi o indemnizație lunară. Statul român oferă acest ajutor doar în anumite condiții clar definite, urmărind să sprijine în special persoanele care au contribuit activ la fondul de șomaj și a căror pierdere a locului de muncă nu le este imputabilă.
Pentru a putea beneficia de indemnizația de șomaj, un fost angajat trebuie să fi acumulat un stagiu minim de cotizare de 12 luni în decursul ultimelor 24 de luni anterioare depunerii cererii, potrivit DC Business. Acest stagiu trebuie să fie realizat prin contribuții efective către bugetul asigurărilor pentru șomaj, fie de către angajator, fie printr-un contract de asigurare individuală încheiat cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM).
Stagiul de cotizare poate include perioadele în care persoana a fost angajată cu contract de muncă în România și au fost plătite contribuții aferente șomajului, dar și activitatea profesională desfășurată în alte state membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European sau Elveția, în baza acordurilor internaționale în vigoare. Totodată, persoanele care au încheiat o asigurare facultativă cu ANOFM pot include și aceste contribuții în calculul stagiului.
Situații care exclud dreptul la indemnizație
Indemnizația de șomaj nu este acordată în orice circumstanțe de încetare a contractului de muncă. Astfel, persoanele care demisionează din proprie inițiativă, sunt concediate din motive disciplinare sau se pensionează, nu sunt eligibile pentru a primi acest tip de ajutor. De asemenea, nici încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților nu se încadrează în condițiile stabilite de lege pentru accesul la indemnizația de șomaj.
Un aspect sensibil îl reprezintă situațiile în care angajații sunt „forțați” să demisioneze, deși decizia plecării vine sub presiunea angajatorului. În acte, aceste plecări apar ca fiind voluntare, ceea ce anulează automat dreptul la sprijinul financiar oferit de stat. Astfel, chiar dacă moral angajatorul este responsabil de plecarea angajatului, din punct de vedere legal, angajatul nu poate solicita indemnizație.
Ce nu este recunoscut ca stagiu de cotizare
Nu toate perioadele din cariera unei persoane sunt luate în considerare la stabilirea stagiului de cotizare necesar. Sunt excluse, de exemplu, intervalele în care contractul de muncă a fost suspendat, cu excepția concediului medical plătit. De asemenea, nu se includ perioadele în care persoana a fost pensionată pentru invaliditate (dacă nu au depășit 12 luni) sau intervalele dintre suspendarea contractului și încetarea cauzei respective. Pauzele dintre încetarea contractului și reîncadrarea în muncă prin hotărâre judecătorească sunt și ele ignorate, dacă nu trec de 12 luni.
Cazuri particulare: muncă part-time și muncă temporară
Pentru angajații cu contracte part-time, stagiul de cotizare este calculat proporțional cu timpul lucrat, dar poate fi cumulat dacă persoana are mai multe contracte de muncă active simultan. În cazul muncii temporare, este luată în considerare nu doar durata fiecărei misiuni, ci și perioada în care salariatul s-a aflat la dispoziția agenției de muncă temporară între două misiuni, dacă aceasta este dovedită contractual.