De-a lungul timpului, Părintele Emilian spune că a fost atât lăudat, cât și contestat, (mai ales după ce a ales să plece din Biserica Ortodoxă Română prin demisie și să fie ulterior ales ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Muntenegrene), așa cum se întâmplă adesea cu oamenii care devin simboluri ale credinței. Întrebat despre diferența dintre cei care pleacă de la biserică schimbați și binecuvântați și cei care se declară dezamăgiți, părintele răspunde cu blândețe: „Fiecare vede în fața lui ceea ce este el. Cine vine cu credință, fără îndoială, este ajutat de Dumnezeu. Căci nimic nu este întâmplător și fiecare suflet are de plătit ceva în această viață sau dincolo de ea.”
Printre numeroasele mărturii primite de-a lungul anilor, unele povești par desprinse din altă lume. Mai multe cupluri care nu puteau avea copii – unele cazuri sfidând explicațiile medicale – au revenit la biserică cu prunci în brațe, dând slavă lui Dumnezeu. Șase fetițe poartă azi numele „Agnia” în cinstea Sfintei la care s-au rugat și care le-a adus părinților speranță și împlinire. Într-un caz aparte, un cuplu diagnosticat cu infertilitate – el suferind de azospermie, ea declarată sterilă – a fost binecuvântat, la un an și câteva luni după ce a venit cu credință și rugăciune, cu un copil sănătos.
Alte minuni relatate de enoriași includ copii care au început să vorbească după ani de tăcere și cazuri de vindecări neexplicate ale unor boli considerate incurabile. „Dacă ar fi ceva necurat aici, cum insinuează unii, credeți că Dumnezeu ar permite astfel de lucruri?”, întreabă retoric părintele.
Pentru Părintele Emilian, viața este o balanță între trup și suflet. Cei care investesc doar în plăceri și ignoră nevoile spirituale ajung, spune el, să plătească într-un fel sau altul. „E mai bine să plătești aici, în această viață, decât dincolo. Suferința trece, dar mântuirea rămâne.”
Părintele Emilian nu caută să convingă. Nici nu vinde promisiuni. El rostește o idee simplă, dar profundă: „Fiecare om primește ceea ce este pregătit să înțeleagă.” În viziunea lui, Dumnezeu nu face selecții după merite lumești, ci răspunde celor care vin cu sinceritate și deschidere – nu doar să ceară, ci și să asculte.
Activitatea sa a generat, inevitabil, și controverse. Unii îl contestă, alții îl venerează. Dar pentru cei care au fost martori direcți ai acestor transformări, nu e vorba de imagine sau reputație – ci de recunoștință profundă pentru un bine care nu poate fi descris în termeni materiali.
În fiecare marți, sâmbătă și duminică, Părintele Emilian așteaptă credincioși de pretutindeni la biserica Sfânta Maria pentru a le asculta poveștile, și a le da o binecuvântare. Nu cere nimic în schimb – doar ca oamenii să vină cu gânduri curate și fără prejudecăți. Pentru că, spune el, „Fiecare jertfă pe care omul o face pentru suflet trebuie să fie egală cu cea pe care o face pentru plăcerile trupului. De asemenea cea mai supremă jertfă pe care o poți face este să dăruiești și din darul tău să rămână în urmă mărturii și edificii ale credinței profunde a unor oameni care au înțeles că în viață ai de făcut și plăți către cer pe care nu trebuie să le cuantifici sau să le măsori. Vindecarea începe acolo unde se termină îndoiala.”
Biserica Sfânta Maria nu este doar un loc de pelerinaj pentru curioși. Este un spațiu pentru cei care au ajuns la capătul drumului și încă mai speră că nu e totul pierdut. Și poate că tocmai această speranță – fragilă, dar încă vie – este miracolul cel mai mare dintre toate.
„Dumnezeu revarsă harul Său și peste cei buni, și peste cei răi, dar doar cei care au curajul să-și recunoască păcatele îl pot primi cu adevărat.” – Părintele Emilian.
Într-o lume în care judecata altora pare să vină mai ușor decât rugăciunea, Părintele Emilian ne reamintește că „răul făcut se plătește întotdeauna”, și că doar Dumnezeu are dreptul suprem de a judeca. Sufletul are nevoie, uneori, doar de un singur cuvânt pentru a începe vindecarea: „Cred.”