Povestea Ameliei Gutaga, o tânără de 28 de ani din Brăila, a început în urmă cu trei ani într-o seară de primăvară. După nouă luni de așteptare, fata avea să aducă pe lume primul copil la o maternitate din București, orașul de suflet din anii studenției, orașul unde a terminat Facultatea de Farmacie. I s-a făcut cezariană și la o oră după operație a simțit cum capul îi este sfâșiat de durere. Nu a putut adormi până la 5 dimineața când, de fapt, nimeni nu știe dacă a adormit sau a intrat în stare comatoasa.
La ora 7 a fost vizitată de o doctoriță stagiară care a constatat că nu vorbește și nu mișcă partea dreaptă, fata suferise un accident vascular cerebral hemoragic. A fost trimisă la Spitalul Bagdasar, unde după Computerul Tomograf care evidenția hemoragie profundă, medicul a refuzat să o mai opereze, spunând că există un MARE risc.
A rămas o noapte la neurologie, timp în care a intrat în comă profundă. A fost operată a doua zi la insistențele familiei și sub semnatură, șansele de supraviețuire fiind mici.
Medicii i-au spus că nu va mai vorbi niciodată
Când s-a trezit după operație și-a dat seama că viața a fost cu ea mai mult decât dură sau egoistă, i-a oferit foarte puțin și i-a luat foarte mult. Ceea ce i se întâmplase era cumplit și nedrept, aripi frânte într-un zbor abia început.
„Eram afazică total. Neurochirurgii nu mi-au dat nicio șansă să-mi recapăt darul vorbirii. Oamenii nu știu să prețuiească acest dar. Am scos sunetul „a” după o lună de la operație. În prima luna eram mută. M-a speriat țipătul meu atunci când am plâns prima oară”, povestește Amelia.
Pentru a lupta cu neputința ei, pentru a deveni din nou o tânără plină de viață, Amelia avea nevoie de ajutorul unui specialist.
Prima întâlnire cu un logoped și-o amintește și astăzi, ceea ce nu este un fapt foarte des întâlnit în cazul oamenilor care suferă un AVC, majorității pacienților stergându-li-se din memorie prima etapă, chiar, a terapiei, nu numai prima întâlnire.
„Era într-un scaun cu rotile, avea capul înfășurat în bandaje și o privire care striga de toate: disperare, furie, spaimă… era și rugăciune și condamnare. Este micuță de statură, mignonă, având alura unui copil – speriat, nedreptățit și mut – căci era mută când am preluat-o. M-a privit cu neîncredere. Am mers în salonul ei, am încercat să lucrez cu ea câteva exerciții dar m-a respins în momentul în care și-a dat seama că nu execută perfect mișcările. Am plecat promițându-i că mă întorc și că totul va fi bine, eram convinsă de asta, deoarece în felul în care a reacţionat şi a comunicat cu mine, mimico-gestual, timp de 30 de minute, era o persoană conştientă şi ancorată în realitate… Știa bine ce vrea și ce nu vrea, își realiza limitele și se suparase pe neputința ei„, a spus Ștefania Budacu.
În zilele ce au urmat s-a realizat și demutizarea și a început recuperarea fiecarui sunet și a fiecărei silabe.
Plângea după fiecare literă pronunțată
Vreme de cinci luni, logopedul a fost zilnic cu ea. A învăţat pronunţia fiecărui sunet, apoi a silabelor cu 2 şi 3 sunete.. În luna septembrie l-a pronunțat în sfârșit şi pe „r”.
„Am făcut ședinte zilnic exceptând duminica timp de 5 luni. Oboseam după două cuvinte. Eram o plângăcioasă pentru că știam ce trebuie să zic și nu puteam”, povestește Amelia.
Programul ei era draconic, fiecare minut era socotit: logopedie, kinetoterapie, program de odihnă, masă și acupunctură.
A folosit bastonul o perioadă, asta însemnând în jur de două săptămâni, până într-o zi când a hotărât, pur și simplu, că nu îl va mai folosi. S-a ridicat singură în picioare pentru că așa a vrut, a căzut, nu a contat, s-a ridicat din nou și a luat-o de la capăt.
După trei ani pronunția este perfectă
Logopedul spune că Amelia a recuperat ceea ce pierduse în procent de 95%. Pronunția este perfectă, gândirea nu are probleme. Ceea ce se manifestă este o exprimare un pic mai lentă, ea gândind ceea ce are de spus pentru a gândi din nou, după aceea, mișcările buzelor și ale limbii asfel încât să apară cuvântul potrivit.
Cu toate astea, tânăra este paralizată atunci când un străin îi vorbește. „Nu pot să vorbesc cu străinii pentru că ei nu știu că mă confrunt cu schelele AVC-ului. Vorbesc lent și sacadat parcă sunt un copil care citește într-o carte. Mă paralizeasă când îmi vorbește un străin pentru că știu că fac greșeli de vorbire. Cu restul obstacolelor ce însoțesc AVC-ul încă lupt. Am câștigat mult, dar încă nu-mi pot folosi mâna dreapta„, spune Amelia.
Ar vrea să poată strânge puternic mâna unui om
Femeia, care are acum 31 de ani, spune cu tristețe că tânjește să conducă din nou mașina și asta pentru că era o șoferiță bună. Ar vrea să scrie cu mâna dreaptă, să strângă puternic mâna unui om, să își lege șireturile de la încălțăminte sau să se cațăre într-un copac, însă ceea ce i s-a întâmplat a fost o lovitură ce avea să-i marcheze întreaga viață. Și-a recuperat grasu și cuvintele, dar încă nu-și poate folosi mâna dreaptă.
Un accident vascular cerebral i se poate întâmpla oricui, oricând, el foarte rar se anunță. Sunt oameni care au trecut prin două facultăţi şi au ajuns acum, în urma unui accident vascular să nu mai poată spune nici măcar „mama”. Este frustrant, asta e clar, dar cu multă voință și încredere un om își poate recupera VIAȚA.