Adevărul despre Pinocchio, marioneta care ne cucereşte de peste 100 de ani. Mincinosul simpatic a fost în realitate un leneş fără pereche şi un sadic impulsiv, care şi-a ucis prietenul

„În esenţă, vorbim de aceeaşi poveste, că e vorba de Frankenstein sau de Pinocchio”, spune Guillermo del Torro, care ne trezeşte din visul ludic şi ne face să alunecăm înapoi în atelierul bietului Gepetto, de la 1881. Este un loc unde copiii n-au voie să intre, pentru că dacă ar păşi înăuntru s-ar îngrozi. De altfel, cei de la Disney, primii care au ecranizat povestea, în anii ’40, au scos pasajele violente, pe alocuri chiar horror sau traumatizante. Astfel „cosmetizat”, Pinocchio a ajuns să fie confundat cu un mincinos amuzant şi pus pe şotii.

În realitate, înainte de a prinde viaţă, Pinocchio a încolţit în mintea autorului italian Carlo Collodi, foarte suspicios la vremea respectivă față de programele inițiate după unificarea Italiei (1871), pe care le vedea ca pe o amenințare la adresa individualității și a libertății personale. De altfel, Zâna Albastră, care apare în momente critice în rătăcirile lui Pinocchio, pentru a o admonesta pe micuța marionetă de lemn când aceasta se comportă greşit, personifică simbolic Mama Italia, la vremea la care cartea a fost scrisă. Acest lucru ne permite să înțelegem transformarea finală a lui Pinocchio ca un compromis necesar, dar complet, în care individualitatea, sălbăticia inerentă și aventurile sale sunt sacrificate pentru a se conforma cerințelor lumii reale și unei noi Italii.

O lecţie, dar şi exemplu de comportament infantil le avem în capitolul 4, „Povestea păpuşii cu Greieraşul vorbitor, din care se vede cum copiii îndărătnici nu vor s-asculte de cei care ştiu mai mult decât ei„, în care Pinocchio îl ucide pe Greieraşul vorbitor, alături de care convieţuia în aceeaşi cameră, după ce acesta i-a dat câteva sfaturi:

„Sărmane Pinocchio, mi-e milă de tine!

— Pentru ce ţi-e milă?

— Pentru că eşti păpuşă, şi ce e mai rău, ai şi capul de lemn.

La auzul acestor vorbe, Pinocchio sări turbat de mânie, puse mâna pe un ciocan de lemn şi azvârli cu el în Greier. Poate că nu-şi închipuia să-I nimerească, însă din păcate îl nimeri drept în cap, aşa că bietul Greiere abia mai putu să strige „cri-cri-cri”, îşi dădu sufletul şi rămase sleit de perete”.

Încă de la început, sălbăticia naturală a lui Pinocchio iese în evidență ca un simbol puternic al unicității și libertății. Există foarte puține lucruri normale despre Pinocchio. Inițial ca o bucată de lemn, el posedă o personalitate preexistentă naturală și capacitatea de a comunica cu meşterul tâmplar Cireaşă. El îl tratează pe Geppetto ca pe tatăl său, nu în sensul biologic tipic, ci ca pe creatorul membrelor sale de lemn. În plus, în ciuda faptului că este o păpușă de lemn, el este capabil să meargă, să vorbească, să interacționeze singur și să se comporte exact ca un băiat adevărat, având comportamentele umane instinctive ale lăcomiei și lenei și condus de decizii impulsive. Existența lui ciudată de marionetă vie reprezintă opusul a ceea ce este normal sau de așteptat în societate. Din păcate, aceleași calități și judecată slabă îl conduc în situații periculoase, precum cea în care este prin de tâlhari şi spânzurat de craca Stejarului uriaş. Sau momentul în care pleacă pe furiş cu prietenul său Fitil în Ţara Distracţiilor, unde ajunge să fie transformat în măgar şi aruncat în largul mării de către noul său stăpân, care vrea pielea sa pentru a face o tobă.

Citeşte şi E doliu în lumea teatrului românesc. A murit actorul Boris Petroff, cunoscut pentru rolul Geppetto din Pinocchio

De-a lungul poveștii, vedem că peisajul dur al Toscanei, un loc condus de foame, brutalitate, lăcomie și nedreptate socială, în toate direcțiile în care te întorci, este reflectat de luptele și răpitorii pe care îi întâlnește Pinocchio. Drept urmare, pentru a supraviețui într-un astfel de mediu, Pinocchio trebuie să crească rapid şi să scape de obiceiurile proaste. Zâna Albastră îl asistă în călătoriile sale, dar treptat acesta trebuie să renunțe complet la toate calitățile care l-au făcut cândva atât de unic.

Zâna Albastră joacă un rol foarte matern, întrucât Pinocchio se referă în mod repetat la ea ca la mama sa, pentru că ea îl îndrumă, îi dă reguli stricte și îi oferă protecție și adăpost. Îl răsplătește cu securitate materială și stabilitate, dar este uneori foarte dură cu el, pretinzând în mod repetat că a murit, pentru a-i testa dezvoltarea caracterului. Treaba ei este să-l schimbe, forțându-l să meargă la școală și să aleagă o meserie, folosind violența emoțională atunci când este necesar. Italia are nevoie ca copiii săi, în special cei aflați în pericol de sărăcie, violență și trafic de copii, să muncească și să devină bine educați, ca parte a eforturilor sale de unificare. Totuși, așa cum susține și examinează cu regret Collodi, sacrificiile sunt libertatea și copilăria pentru a sluji binelui mai mare al națiunii.

Întreaga poveste s-a construit încet până la ultima scenă, în care Pinocchio este în cele din urmă transformat într-un băiat adevărat. Transformarea sa nu este una de metamorfoză, în care corpul de păpușă al lui Pinocchio se transformă într-un corp uman, ci se separă de gazda lui de păpuși și se mută într-un corp complet separat. O astfel de schimbare permite cadrului de păpușă din lemn să rămână, deoarece servește nu numai ca o amintire a ceea ce s-a pierdut în transformare, ci și a diferenței clare și a separației distincte dintre Pinocchio care a fost cândva și Pinocchio de acum. Asistăm chiar și la Pinocchio spunându-și cu multă mulțumire: „Ce ridicol am fost ca o marionetă! Și cât de fericit sunt, acum că am devenit un băiat adevărat!”.

Această replică este un șoc în primul rând pentru că Pinocchio își reneagă complet fostul Eu. Nu există niciun sentiment de emoție sau durere de ceva pierdut, din perspectiva lui. Din punct de vedere mental nu a mai rămas nimic din vechiul Pinocchio. A deveni un băiat adevărat nu a fost o recompensă pentru a fi ascultător, ci o transformare necesară ca urmare a schimbării caracterului lui Pinocchio, care a precedat schimbarea lui fizică. Astfel, Collodi susține că schimbarea fizică este pur și simplu următorul pas ca urmare a transformării complete a personalității sale și că este consecința inevitabilă a sacrificiilor pe care trebuie să le facem pentru a părăsi libertatea și fărădelegea copilăriei și pentru a ne conforma dorințelor Zânei Albastre și țării.

Citeşte şi Aurelian Bădulescu îl desfiinţează pe Nicuşor Dan: „Pinocchio în acţiune. Mitomania lui nu trebuie să surprindă pe nimeni”

Collodi privește cu tristețe energia pierdută a copilăriei și sălbăticia stării sale naturale, la care Pinocchio trebuie să  renunțe. În transformarea sa, el renunță la viața aventuroasă a unei marionete de lemn unice, care respiră și vorbește, cu un corp durabil, la noua realitate monotonă a unui „băiat adevărat”. Acest lucru este reprezentativ pentru trecerea de la tinerețe la maturitate și disponibilitatea de a accepta responsabilitatea și de a se integra cu așteptările societății.

Copiii sunt adesea comparați cu păpuși, pentru că nu sunt încă „oameni adevărați”. În comparație cu viața unui adult într-o societate cu limitele, constrângerile și presiunile sale, lumea copilului pare încântător dezinhibată și neîngrădită. Dar, așa cum sugerează Collodi, poate că într-adevăr adulții sunt cei care sunt adevăratele păpuși.

Marele succes al lui Pinocchio și influența sa larg răspândită în film și în alte adaptări se datorează faptului că examinează problema universală a caracterului distinctiv al naturii umane, punând în același timp problema găsirii unui echilibru între unificare de dragul unei vieți mai bune și păstrarea libertății şi individualităţii.