Adrian Năstase a pierdut la CEDO procesul împotriva României. Cazul se referă la procedurile penale împotriva lui Adrian Năstase şi a soţiei sale, Dana Năstase, acuzaţi de import ilegal de bunuri în România pentru folosinţă proprie, între 2002 şi 2004, prin intermediul unor companii conduse de înalţi funcţionari guvernamentali într-o perioadă când fostul politician deţinea funcţia de prim-ministru.
CEDO a ajuns la următoarele concluzii cu privire la fiecare plângere:
– Camera de cinci judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a fost constituită conform normelor interne şi aplicarea lor nu a avut consecinţe care ar fi putut fi incompatibile cu scopul şi obiectul dreptului la ”un tribunal legal” în cadrul înţelesului dat de Convenţia Europeană privind Drepturile Omului;
– Dubiile reclamanţilor legate de imparţialitatea completului de judecată care a judecat apelul nu au avut justificări nici subiective, nici obiective;
– Cerinţele unui proces corect nu au necesitat o nouă examinare a tuturor martorilor care nu fuseseră examinaţi de completul care a judecat apelul, astfel că principiul nemijlocirii nu fusese subminat;
– Nu a existat nicio aparenţă de încălcare a articolului 6 (dreptul la un proces corect) al Convenţiei, cu privire la presupusa utilizare a atragerii în capcană de către poliţie;
– În final, statul reclamat nu şi-a încălcat obligaţiile ce îi revin conform articolului 34 (dreptul la solicitare individuală) sau 38 (examinarea contradictorie a cauzei) al Convenţiei.
Adrian Năstase s-a plâns la CEDO şi de modul de constituire a completului de judecată, dar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia că plângerile reclamanţilor au fost „în mod evident neîntemeiate” şi au trebuit să fie respinse în conformitate cu articolul 35, aliniatele 3 şi 4, al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului.
Adrian Năstase a atacat la CEDO decizia de condamnare de patru ani şi jumătate primiţi cumulat în două dosare: „Zambaccian” şi „Trofeul calităţii”.