Alex Găvan, primul alpinist român care a urcat pe vârful Shisha Pangma din Himalaya

Ascensiunea, finalizată în 30 aprilie, a fost realizată fără a folosi oxigen suplimentar şi a fost prima reuşită românească din cele patru tentative de până acum.

Expediţia a început în 10 aprilie şi a avut o durată estimată la şaizeci de zile, ascensiunea finală a vârfului de 8027 m fiind planificată la jumătatea lunii mai. Profitând de o bună aclimatizare, cât şi de o fereastră extrem de scurtă de vreme favorabilă, Alex Găvan şi echipa au făcut o ascensiune ultra rapidă pentru un munte de peste opt mii de metri, atingând vârful la doar 13 zile de la sosirea în tabăra de bază de la 5600 m. Între aceasta şi vârf au fost stabilite încă trei tabere intermediare la altitudinile de 6400 m, 6850 m şi 7100 m. Alex Găvan a revenit în ţară în 10 mai.

Alex Găvan a escaladat al patrulea optmiar în Himalaya VIDEO

Alpinistul i-a avut ca parteneri pe Tunc Findik, Turcia (cu opt vârfuri de peste 8000 m la activ urcate atât fără oxigen suplimentar, cât şi cu ajutorul acestuia) şi pe Chhang Dawa, Nepal (care cu ascensiunea de pe Shisha Pangma a finalizat de urcat toţi munţii de peste 8000 m, vârfuri urcate atât fără oxigen suplimentar, cât şi cu ajutorul acestuia; pe Shisha Pangma a ales să folosească oxigen suplimentar).

Shisha Pangma este singurul vârf de peste 8000 m aflat integral în Tibet şi deseori subiectul unor intense controverse, majoritatea ascensiunilor fiind făcute pe vârful Central (8008 m), vârf care nu este cel mai înalt punct al muntelui.

Ascensiunea lui Alex Găvan a fost a patra încercare românească de a atinge vârful himalayan şi totodată prima care a şi fost încununată de succes. În 2005, Cristian Tecu (în echipa Cristian Tecu, Cătălin Morariu, Dragoş Dubina) atinge vârful Central-8008 m. În 2009, în aceeaşi expediţie, Horia Colibăşanu atinge vârful Central, iar Alex Găvan (în echipă cu Andrew Lock (Australia) şi Neil Ward (Marea Britanie) ) atinge 7500 m pe ruta Ochoa. În 2011, Cosmin Andron şi Cristina Pogăcean ating 7200 m, pe faţa sudică.

„Am atins vârful în jurul orei 15.00, ora Nepalului, după aproape 14 ore de ascensiune continuă de la ultima tabără, cea de la 7100 m. Din cauza unor probleme de sănătate eram foarte slăbit şi deshidratat dar în acelaşi timp aveam credinţa că pot urca cu succes în noaptea aceea. Pe ultima porţiune am ramas în urmă, ceea ce a facut să ating vârful cam la o oră şi jumătate după partenerii mei. Porţiunea finală, care este şi cea mai expusă, urmează o creastă extrem de ascuţită. Pe alocuri, stăteam cu câte un picior şi cu câte un piolet pe fiecare parte a versanţilor. Lucrul ăsta, coroborat cu vânt puternic a făcut ca întreg procesul să imi ocupe o bucată preţioasă de timp pentru a putea escalada acea ultimă porţiune într-un mod responsabil. Când am ajuns pe vârf am căzut în genunchi, nu simţeam absolut niciun sentiment de împlinire, eram absolut gol. La întoarcere vremea s-a schimbat, vizibilitatea scăzuse la doar caţiva metri, nu se mai vedea nicio urmă, iar eu nu am mai putut gasi drumul de întoarcere. La un moment dat am început să cobor pe faţa sudică (porţiunea opusă a muntelui) dar am realizat relativ repede lucrul acesta. La 7800 m, deşi coboram unele porţiuni cu faţa la munte, mi-am dat seama ca riscul unei căderi este mult prea mare şi m-am decis să sap o groapă în zăpadă pentru a mă adaposti de viscol şi a aştepta pentru ca vremea să se îndrepte şi să îmi pot continua coborârea în condiţii de siguranţă”, povesteşte alpinistul.

El spune că a luat în calcul rata scăzută a cazurilor de supravieţuire în astfel de condiţii, dar a încercat să îşi concentreze energia rămasă pentru a-şi săpa un adăpost.

„Zăpada era prea îngheţată şi întărită pentru forţa pe care o mai aveam şi nici mărimea lopăţicii de la piolet nu îmi era de prea mare folos. Cu chiu cu vai am reuşit să îmi adăpostesc porţiunea superioară a corpului. Stăteam cu costumul de puf direct pe zăpadă şi mă întrebam cât timp îmi va lua pentru a face hipotermie sau a degera. Am încercat să dorm, dar de fiecare dată nu mai mult de câteva minute. Trebuia să mă ţin în mişcare. La un moment dat mi-a trecut prin gând fugitiv că nu e posibil ca totul să se termine aici dar, în acelaşi timp, mă simţeam extrem de liniştit. Ceva îmi spunea că totul va fi bine. Soluţii, soluţii, trebuia să mă concentrez pe soluţii. Imediat ce vizibilitatea a crescut, mi-am continuat coborârea. Deşi nu era pericol de avalanşe, pe versant zăpada era depusă sub forma unor mico-plăci de vânt care atunci când se fracturau sub greutatea corpului plecau cu tine şi te dezechilibrau, existând riscul unei alunecări şi căderi prelungite. Am repetat procesul cu groapa în zăpada de încă două ori, la altitudini inferioare, atunci când vremea mi-a permis, ultima dată săpând doar un fel de platformă pe versantul înclinat în care mi-am asigurat bine pioleţii şi am putut aţipi sprijinindu-mă în ei. Totul a durat cam de la 5,30 în după amiaza zilei de 30 aprilie şi până pe la 5 dimineaţă în ziua următoare când în sfârşit am putut să îmi reiau coborârea. Miraculos, în afară de faptul ca am supravieţuit, nu am suferit niciun fel de degerături”, relatează Alex Găvan.

Alex Găvan este alpinist şi speaker motivaţional şi are la activ cinci vârfuri de peste opt mii de metri, toate urcate fără a folosi oxigen suplimentar sau ajutor din partea şerpaşilor.

În 4 octombrie 2011, Găvan a realizat a doua ascensiune românească a vârfului Manaslu (8156 m), după o ascensiune rapidă, la doar 17 zile după ajungerea în tabăra de bază.

În 2008, alpinistul a reuşit în premieră românească escaladarea muntelui Makalu (8463m).

Pe 30 iulie 2007, Alex Găvan a urcat în premieră românească varful Gasherbrum 1 (8.068 m) din Pakistan. Pentru această realizare, Alex a fost numit de către Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă „Sportivul Anului 2007 la Alpinism de Altitudine”.

În 2006, odată cu ascensiunea vârfului Cho Oyu (8.201 m, al şaselea gigant al lumii), Alex devenea cel mai tînăr alpinist român care a urcat un munte de peste 8.000 de metri.

Alpinistul deţine „Medalia de aur pentru merit sportiv” acordată de către preşedintele provinciei Navarra, Spania.

În lume sunt 14 vârfuri de peste 8000 de metri, variind între 8027 m (Sisha Pangma) şi 8850 m (Everest). Toate aceste vârfuri se află în Asia Centrală, în regiunile de graniţă dintre Nepal, India, Pakistan şi China, în munţii Himalaya şi Karakorum.

Peste 95% dintre toate ascensiunile pe vârfuri de peste opt mii de metri sunt făcute cu ajutorul buteliilor de oxigen. La peste 7000 m, aclimatizarea devine imposibilă, iar corpul uman începe uşor să moară cu fiecare clipă petrecută acolo, alpiniştii numind drept „zona morţii” tot ceea ce depăşeşte această altitudine. La 8000 m, concentraţia de oxigen din aer este de doar o treime din cea întâlnită la nivelul mării, iar supravieţuirea este posibilă doar pentru o perioadă de timp extrem de scurtă.