Andrei Pleşu despre coronavirus: Există români proşti şi români deştepţi. Românii deştepţi se descurcă

„Ce ne leagă? Cum trăiesc românii de azi sentimentul solidarităţii? Teoretic – şi retoric –, primul răspuns se referă, de obicei, la solidaritatea naţională. „Toţi sîntem români!“ Buni sau răi, de dreapta sau de stînga, săraci sau bogaţi, mai mult sau mai puţin oneşti, dar români. Dinaintea trecutului „eroic şi martir“, a „barbarilor de tirani“, a sarmalei strămoşeşti şi a cîntecelor de dor şi jale, ne deşteptăm, ca la un semn, din „somnul cel de moarte“ şi stăm uniţi, umăr la umăr, cu lacrimi în ochi: „Pe-aici nu se trece!“. Foarte curînd, apar, totuşi, nuanţele… La o adică, se poate trece. Putem negocia. Nu pentru că am fi gata să ne trădăm pe noi înşine, dar ne pricepem „să boicotăm istoria“. Cînd unii vor să treacă, ne retragem, pitit, la munte (vorba lui G. Călinescu). Iar aceia dintre noi care sînt gata de sacrificiu ne plac mai curînd ca statui şi ca portrete de manual. În timpul vieţii ne cam irită: sînt prea radicali, n-au simţul relativităţii, nu vor să priceapă că „nu dau turcii“, că lucrurile se pot „aranja” şi altfel, că e o prostie să te lupţi cu morile de vînt. O mare fractură apare la orizont: există români proşti şi români deştepţi. Românii deştepţi se descurcă, fără prejudecata solidarităţii naţionale. „Cel vrîncean“ se înţelege perfect cu „cel ungurean“ ca să mi-l omoare pe „cel moldovean“. Ştefan cel Mare se luptă vitejeşte cu turcii, dar şi cu Vlad Ţepeş. Matei Basarab se luptă cu Vasile Lupu. Românul ezită, metafizic, între glorificare de sine („am păzit hotarele creştinătăţii ca să-şi facă ăia catedrale“) şi dispreţ de sine („ca la noi la nimenea“). Sîntem solidari, dar fiecare „se descurcă” cum poate. Colectivitatea românească se remarcă prin independenţa membrilor ei. Fiecare român e o naţie în sine, un partid în sine, o filozofie particulară. Cînd nu se mai poate baza pe compatrioţi, el vizează solidarităţi cosmice: codrul, „munţii mari“, „stelele făclii“, „păsărele mii“ şi, în general, „ce-i mai mîndru pe la noi“.

Solidaritatea naţională odată „depăşită“ (ca simplă materie primă pentru declaraţii festive), facem cunoştinţă cu tot soiul de alte solidarităţi, cochete, dar trecătoare. Iată, de pildă, solidaritatea politică: adeziunea de partid, care fragmentează comunitatea autohtonă în ireductibile tabere duşmane. Pesedistul dîrz, ţărănistul melancolic, pedistul volubil, liberalul liberal şi peremistul oţelit (și „reamenajat“ în stilul Codrin sau Olguța) cultivă solidaritatea ca pe un triumfal „spirit de corp“, străduindu-se să-şi scoată concurenţii din perimetrul naţiei: fiecare reprezentant al partidei adverse e portretizat ca antiromân. Ţara pare o confederaţie de grupări suspecte, ocupate să submineze interesul naţional. Campionul xenofobiei băştinaşe zice de rău de unguri, de evrei, de ţigani, de americani, de „coloniștii“ bruxellezi, dar mai ales zice de rău de sute și mii de români care nu-i plac. Sigur că nici solidaritatea de partid nu e sacrosanctă. Nu poţi fi solidar la infinit cu un partid care nu rămîne la putere măcar două legislaturi… Mai durabilă e solidaritatea de interese, alianţa lucrativă, complicitatea. Participarea la o afacere comună, mai ales necurată, cimentează sufleteşte mai mult decît un amor candid. De asemenea, „relaţiile“ de altădată, trecutul comun de aceeaşi parte a baricadei, obida împărtăşită, frustrările, resentimentul. Solidaritatea de parastas în jurul memoriei lui Ceauşescu (victima inocentă a „așa-zisei” revoluții), avîntul anticapitalist, antiamerican, anti-NATO, furia minerească împotriva intelectualilor sau romantica alianţă civică împotriva electoratului moldovean, toate laolaltă vorbesc de nevoia (intermitentă) de „a ţine aproape“ a unui popor care, pe de altă parte, iubeşte singurătatea plaiului apolitic.

Există şi solidarităţi de tip nou. Solidaritatea mondenă, de pildă, a vedetelor de televiziune, a creatorilor de modă şi a elitelor manageriale, solidaritatea postmodernilor, a fundamentalismului Internet, a gazetarilor de succes, a exilului recuperat împotriva exilului intratabil, a iliesciştilor, a adriannăstăsiştilor, a băsiştilor, vadimiştilor, dilemiştilor, europeniştilor, iohanniștilor şi neaoşiştilor. Care mai de care mai ţanţoşe, mai exclusiviste şi mai efemere.

Ce ne leagă? Deocamdată, mai curînd ceea ce ne deosebeşte de ceilalţi. Ne uneşte – vorba lui Noica – ceea ce ne lipseşte. (Sărăcia şi nevoile şi neamul?…)”, scrie Andrei Pleşu în Dilema veche.

Alte articole

Creștere alarmantă a numărului de cazuri de COVID-19 în iulie. Au fost raportate 11 decese

Marius Şumudică, internat de urgenţă într-un spital din Turcia. Diagnostic teribil pus de medici