Andrei Pleşu îl susţine pe Nicuşor Dan la Primăria Capitalei: Politicienii autohtoni dormitează în acelaşi hamac de vanitate personală

„Am luat decizia să mă repet, văzînd că politicienii autohtoni dormitează, nevindecabili, în același hamac de vanitate personală sau de partid, în aceeași strategie veșnic perdantă, în aceeași incapacitate de a gîndi profitabil pentru cauză și nu pentru fudulia personală”, a mai afirmat Pleşu.

Scriitorul a mărturisit că nu înţelege motivaţia lui Traian Băsescu, fostul preşedinte al României, de a intra din nou în cursa alegerilor pentru Primăria Capitalei. „S-ar zice că nu Bucureștiul e de salvat, ci PMP-ul! Nu pun la îndoială eventuala sa performanță de primar reciclat, dar sînt stingherit de pofta sa infinită de victorie, de putere, de funcții publice, fără cîntărirea contextului și a riscurilor pentru propria sa imagine”.

În ceea ce-l priveşte pe Călin Popescu Tăriceanu, Pleşu nu priveşte cu ochi buni candidatura sa, considerând-o de pe acum un eşec. „Nu-i prea iese, nu prea poate, dar o ține langa! Va defila în eternitate dinaintea patriei nerecunoscătoare, la concurență cu dl Cataramă și cu alți domni și doamne, specializați în paloare volubilă… Rezum: de vreme ce dl Nicușor Dan candidează a treia oară, republic și eu, pentru a treia oară, argumentația votului meu. Poate avem noroc!”.

„Testul suprem pe care ar trebui să-l treacă un candidat la Primăria Bucureștiului ar fi o plimbare la pas prin oraș”

„Aș fi curios să-l văd cum și cînd se înfurie, cînd se bucură, cînd se emoționează, ce soluții îi vin, de la caz la caz, în minte și în ce fel pasiunea pentru București îl face să uite de sine. Aș vrea să-l văd cum reacționează la palpitul, uneori obosit, uneori isteric al orașului, cum îi adulmecă miresmele, zvonurile, ohtăturile și țipetele, cum îi savurează tradițiile și cum se întristează cînd percepe grimasa dezordonată pe care i-au impus-o ultimii săi edili. În genere, experiențele de pînă acum mă determină să cred că nici unul dintre foștii primari post-decembriști n-ar fi trecut acest test.

În cel mai bun caz, îi văd bucuroși, mîndri, emoționați de propriile lor isprăvi. Nu vor să lase în urmă un oraș mai bine rostuit, ci un amplasament convenabil pentru propria lor statuie. Nu pretind nici unui demnitar o vocație monahală. Admit că orgoliul, ambiția de a „lăsa ceva în urmă” fac parte din setul de motivații legitime ale oricărui înalt funcționar public. Cu condiția să acorde programului său o mai mare atenție decît acordă fotografiei sale. Dar, uneori, nici măcar pofta de posteritate nu pare să existe cu adevărat. Lucrurile se consumă mai curînd la nivel de aranjamente personale, șmecherii lucrative, „pragmatism” de fațadă. Privind în urmă – și ca să dau exemplul cel mai frapant –, nu-mi vine să cred că pe scaunul pe care au stat oameni ca Pache Protopopescu sau Barbu Ștefănescu Delavrancea a putut fi așezat, printr-un obscur concurs de împrejurări, un personaj ca Viorel Lis, invitat privilegiat al budoarelor carnavalești pe care le organizează, vesel, unele televiziuni locale”,  a mai susţinut Andrei Pleşu.

Citiţi continuarea pe dilemaveche.ro.