Asistent român în Italia: „Suntem mâna care salvează vieţi, ca la înec”. Ce spun oamenii care ies din comă

CORONAVIRUS. „A venit un tren peste noi. În termeni militari, a fost un soi de Blitzkrieg. Am văzut cum mureau efectiv, în prima săptămână nu mai avem loc la morgă, puneam morții pe jos. Situații cumplite pe care nu le-am mai trăit și nu le-am mai întâlnit’, își începe Laurențiu Codescu mărturia, la Digi24.

„Ne-am adaptat și organizat din mers.

Totul pustiu, orașul pustiu, doar sirenele ambulanțelor sfâșiau tăcerea, o întrecere între sirene de ambulanță, atât auzeai.

Mi-a fost teamă. Să nu mă infectez, să nu mă îmbolnăvesc și să nu mai pot face ce fac acum.

Noul coronavirus dispare în 70 de zile. Descoperirea unui cercetător israelian, în plină pandemie de COVID-19

Ne simțim ca într-un război, suntem în linia 1. Pe front. Este diferit de ce am întâlnit până acum. Și medicii cu experiență, și noi asistenții cu experiență am fost surprinși de rapiditatea și agresivitatea virusului.

Ești efectiv ca un soldat. Îmbrăcat în combinezon sau în halat dublat, vizieră, mască și cu cea mai importantă armă: cunoștințele noastre medicale.

Ce spun oamenii înainte de intubare?

N-o să credeți, ultima pacientă ne-a cerut ea să o intubăm. Avea pe cap o cască CPAP, e ca un clopot, acolo se transpiră, se lăcrimează, buzele sunt arse și uscate, nu te poți atinge, pacienta ne-a rugat să o intubăm. Se ajunge la situații de genul acesta.

Noi suntem interfața între medici și pacienți, între pacienți și monitoare.

Suntem mâna care uneori reușește să salveze vieți, ca la înec. Pe unii îi prinzi de păr ca să-i salvezi, am avut mulți pacienți pe care i-am prins de păr și i-am tras la mal.

Ce spun oamenii când se trezesc din comă?

Cele mai frumoase sentimente le-am trăit la trezirea bolnavilor. Sunt emoții care îmi vin acum în minte, cum să vă spun… Am avut două situații în care am fost direct implicat.

Una dintre paciente mi-a cerut apă când s-a trezit. Când i-am dat apă, a savurat paharul ăla cu apă repetând la nesfârșit: „Ce bună e…’. Am rămas mirat și am avut un sentiment de bine, de satisfacție și de frumos.

Am mai avut un pacient, pe care îl mai vizitez și acum pe secție, când pot, care atunci când s-a trezit și i-am spus că a scăpat, a început să-și aducă aminte și a început să plângă încetișor. Un bătrânel la 60 și ceva de ani. Atunci, dincolo de mască și vizieră, mi-au dat și mie lacrimile. Pentru că realiza că e viu și că a scăpat dintr-o strânsoare a morții din care nu toți scapă.Se lucra după protocoale bine stabilite, era ca un ceas care mergea înainte… Totul s-a schimbat, am trecut de la medicina vârf de floretă, am trecut la alte arme, la mitralieră.

Pericolul nu a trecut, ne putem aștepta la valul doi, dacă nu respectăm regulile.

Am perceput totul ca pe o schimbare, viețile noastre nu vor mai fi la fel…

Trebuie să ne schimbăm noi atitudinea, să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă’.