Bătălia unei campioane: „Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi”

Maria locuieşte într-o casă dintr-o zonă liniştită a Clujului, unde s-a mutat în urmă cu zece ani dintr-un cartier destul de şic al oraşului, dar la fel de aglomerat ca oricare. De la poarta casei se vede mâna de gospodar, dar şi pasiunea pentru flori. Şi pentru animale.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

Alte articole

Anca Sigartău, mărturii tulburătoare despre lupta cu cancerul: Moartea este o etapă absolut normală în viața unui om și nu am această frică

Cum a scăpat soția lui Călin Georgescu de cancer, deși i s-au mai dat numai trei luni de trăit: „Eu am umblat prin valea umbrei morții”

Curtea dichisită cu panseluţe, lalele, trandafiri, zambile sau flori bănuţ amplasate în suporturi sculptate în lemn îţi fură privirea. Iar jos, pe dalele încinse de soarele prea puternic pentru luna aprilie stă Axi, un buldog american de patru ani, pentru care nu există timp. Doar soarele şi liniştea. La nici doi metri de el, Fiona, o căţeluşă buldog francez, care a fost salvată tocmai de la Botoşani, după ani de traume şi bătăi. Se teme şi la vederea măturii, folosită acum de noii stăpâni doar pentru curăţarea curţii. Dar când iese Maria din casă cozile căţeilor nu ostenesc făcând vânt. Dispar toate spaimele.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

Ai crede că ai trecut de curte şi zici că asta a fost tot: doi căţei. Nici vorbă. În casă aşteaptă Otto, un schnautzer pitic de 12 ani, şi Bella, o căţeluşă Yorkshire terrier, fix cât să încapă bine în palmă. Fericiţi şi aranjaţi ca-n reviste. Apare şi Mişa în peisaj, o minunăţie de motan persan a cărui coadă stufoasă se răsfaţă fix cât vrea.  N-ai cum să nu-l invidiezi şi ştie. Toţi se învârtesc nu în jurul mesei, ci al Mariei.

REPORTAJ: Bătălia Mariei: Cancerul este un ticălos perfid, dar mă lupt cu el şi aştept ziua în care voi avea nepoţi (FOTO: Inquam Photos / Manases Sandor)

Şi ea, cu ochii verzi de lac adânc şi basmaua fină de un albastru ireal le zâmbeşte.

„Suntem eu, soţul meu Claudiu, băiatul cel mare, tot Claudiu, de 23 de ani, şi cel mai mic, Ştefi, de 17. Cu toţii iubim animalele, iar copiii când au simţit că e loc au profitat şi au tot adus pe lângă casă. Au fost şi şopârle, şerpi, peşti, un papagal, un dihor. Acum avem pisica şi căţeii. În ţarcul din grădină mai avem o femelă buldog american, Honey, cu puiul ei fătat de două săptămâni. Nu are nume, pentru că nu va rămâne la noi, iar noii stăpâni îl vor boteza. Am salvat cât am putut şi îi iubim pe toţi la fel. Îmi place să-i am în preajmă. Cu pisicile nu am prea fost, dar ştiu că preiau foarte mult din energia negativă şi am decis să-l luăm pe Mişa. El a simţit foarte bine boala mea de la început. Şi acum vine pe sân. Iar Otto, care de obicei dormea la picioare, a simţit şi el încă din 2010, a venit în stânga mea şi acolo dormea, unde era sânul afectat”, povesteşte Maria.

Ea spune că o întâmplare mai puţin obişnuită a determinat-o să ia în serios controalele medicale încă de când avea 36 de ani.

„În 2003, fratele meu Marton făcea reflexoterapie la o persoană nevăzătoare. La un moment dat, acel bărbat i-a spus fratelui meu despre familia noastră, că are trei surori, câţi copii au fiecare şi tot felul de astfel de detalii pe care nu avea de unde să le ştie. La final a mai spus aşa: sora ta cea mai mare, adică eu, să aibă grijă, pentru că va moşteni boala mamei voastre. Mama a avut cancer la tiroidă. După ce mi-a spus fratele meu totul am mers la un control şi mi-au descoperit noduli la guşă. Am mers la chirurgie la Oncologie, m-au întrebat cum am ajuns acolo fiind sub 40 de ani şi nu au crezut povestea, dar s-au convins. Mi-au scos jumătate de tiroidă, nu au vrut tot, deşi eu aşa doream. Cealaltă jumătate a fost scoasă şapte ani mai târziu”, îşi aminteşte Maria.

Tot în 2003 a făcut şi prima mamografie, iar medicii nu au primit-o „cu braţele deschise”. „Ce cauţi aici, ai sub 40 de ani?”, i-au spus aceştia.

„Abia au vrut să-mi facă acea mamografie, dar şi următoarele controale anuale. Ce pot spune după atâta vreme este că a contat enorm că m-am încăpăţânat şi am mers în fiecare an. Cancerul nu doare, nu ai simptome, nu ţi se întâmplă nimic, pur şi simplu te trezeşti cu el acolo. Şi a venit anul 2008, atunci a început prima dată. Era grad 0, cum îi spun medicii, la sânul stâng. A fost o operaţie mică, am făcut apoi radioterapie. Dar l-am depistat precoce, tocmai pentru că am mers la controale tot timpul”, spune fosta baschetbalistă.

Oricât de precoce a fost depistat, cancerul la sânul stâng a recidivat în 2010. Maria ceruse încă din 2008 extirparea totală a sânului bolnav, dar medicii au refuzat-o categoric. După doi ani nu au mai avut ce face.

După mastectomie a urmat un tratament cu chimioterapie, timp de un an şi jumătate, dar şi un tratament scump în paralel: „O perfuzie costa cam 2.500 de lei şi le-am făcut cam un an, una la trei săptămâni”.

Familia i-a fost alături în fiecare clipă şi i-a respectat fiecare decizie. Iar cea privind mastectomia „nu e uşor de luat”.

„E un şoc când afli diagnosticul. Nu te gândeşti la tine, adică te gândeşti şi la tine, dar mai ales la familie. Mă uitam la ei, pentru că pentru ei trăiesc, şi mi-am zis că trebuie să iau măsurile de la rădăcină. Iar asta însemna mastectomie. Au încercat să mă înţeleagă, îi vedeam puţin speriaţi, dar eu îi pregăteam, mă gândeam la ei tot timpul. Le spuneam: vor urma perfuzii, îmi va cădea părul, mă voi albi la faţă şi altele, nu vă speriaţi, sunt tot eu, aveţi grijă de voi, pentru că orice se poate întâmpla. Sincer, nu e bun nici optimismul exagerat cu boala asta, dar nici să ascunzi totul şi să suferi singur. Sunt realistă, pentru că am văzut destule în atâţia ani. Aş vrea să înţeleagă toate femeile care trec prin asta că nu sunt prea multe variante. Am întâlnit femei, unele foarte tinere, care se temeau şi să pronunţe cuvântul mastectomie, pentru că ziceau că asta ar fi însemnat să se mutileze. A fost un caz trist, nu demult, cu o tânără de 30 de ani, care a decis să meargă pe drumul tratamentului naturist şi când şi-a dat seama că nu merge a fost prea târziu. Era deja fază terminală şi pur şi simplu a murit. Avea doar 30 de ani”, povesteşte fosta campioană cu Universitatea Cluj.

După încheierea tratamentului, în 2012, Maria a continuat cu controalele medicale la 6 luni şi cu mamografiile. Una făcută în aprilie 2015 i-a arătat că totul este în regulă la sânul drept, dar următoarea, în decembrie, a relevat o tumoare. De doar un centimetru.

„Da, a fost de doar un centimetru, dar foarte agresivă. Am vorbit cu medicii de la Institutul Oncologic, dar nu am fost deloc mulţumită şi am mers la o clinică privată. În 27 ianuarie 2016 mi-au făcut mastectomia şi la sânul drept. Am stat cinci zile în clinică, apoi controale zilnice, scos firele, iar din 18 martie am luat-o de la capăt cu chimioterapia. Este cam acelaşi tratament ca prima dată, dar orientat altfel, pentru că este alt tip de tumoare. Mi-au spus că e alt tip de cancer, iar analizele hormonale au ieşit triplu negativ, am înţeles că e rar. Plătesc 150 de lei pe o perfuzie, iar în acest cost intră asistenţa medicală, dar şi psihologul şi voi face opt şedinţe. În 8 aprilie a fost a doua şedinţă”, explică Maria.

Între timp, în 7 aprilie, i-au fost luate teste de sânge, care urmau să fie trimise în Grecia, pentru o analiză genetică, iar costurile sunt de 1.300 de euro. Rezultatele vor sosi în aproximativ trei săptămâni: „Rezultatele îmi vor arăta dacă am moştenit şi dacă transmit boala. Pentru mine şi, mai ales băieţii mei, contează. După ce vor veni rezultatele voi continua cu perfuziile tot la trei săptămâni. Ar urma operaţia la ovare, preventivă, adică histerectomia. Sunt legate hormonal toate. Înainte le spuneam medicilor că aş vrea să scoatem tot. Şi ei îmi răspundeau că nu au de ce să facă asta, pentru că nu e nimic. Acum, după două mastectomii, nu mai pot spune aşa ceva”.

În timp ce vorbeşte este încercată uneori de lacrimi. Le opreşte, fără să facă niciun gest. Iar se pornesc, iar le opreşte. Şi tot aşa. Dar vocea nu îi tremură. Căţeii se învârt prin zonă, nu se uită ciudat cum fac ei de obicei când îşi simt stăpânii suferind. Doar cerşesc mângâieri, aşa sunt obişnuiţi.

Maria, de unde ai adunat toată puterea asta? Cum, cum te poţi lupta şi eşti atât de senină?

Îşi pleacă ochii, se gândeşte puţin, se uită la zecile de poze răsfirate de pe masă în care apar doar bucurii, medalii, titluri naţionale şi fete frumoase, sănătoase. Ea şi toate colegele ei de echipă din anii în care Universitatea Cluj era o forţă nu doar în România, ci şi în Europa.

„Mi se pare normal să fie aşa. S-a întâmplat şi trebuie luate măsuri, trebuie făcut. Mastectomie, histerectomie, ce trebuie făcut, trebuie făcut. Nu ştiu de unde am puterea, dar pot spune că întotdeauna am ştiut ce vreau. Duc totul până la capăt, nu mă las, găsesc soluţia. Şi dacă vreau o floare şi nu pot să o cumpăr atunci, fac eu cumva, mă întorc la ea, mai merg, iar vin, cumva tot ajung să o am şi să mă bucur de frumuseţea ei. Aşa şi cu boala asta. A trebuit să iau decizii, le-am luat. Şi, cel mai importat, familia mi-a fost alături, pentru că nu poţi doar singur cu aşa ceva. Mi se pare o prostie să te închizi în tine, să te ascunzi. Nu are rost să pierzi timpul, pentru ce? A apărut o tumoare, am scos-o. A apărut încă una, am scos-o. Nu mă las”, sună explicaţia Mariei.

Pare simplu cum povesteşte. Nu are acum să fie atât de simplu, dar aşa a ales ea şi face să pară lupta asta la îndemâna oricui.

„E o boală fără niciun simptom. Nu simţi nimic. Cancerul e un ticălos perfid, ceva foarte urât, cu durere şi rău. Iar lupta cu el, de fapt tratamentul, e cea mai grea. E cruntă această luptă. Când am auzit că am cancer am clacat, am plâns, am făcut o criză. M-am întrebat ca orice om: de ce eu? Apoi încă o dată am ajuns să mă întreb: de ce iar? Ştii cum e? Fiecare om ştie ce are în sufletul lui şi cât de pregătit este pentru o bătălie sau un război. Cred că cea mai grea luptă este să te uiţi la tine cum eşti la pământ şi apoi să faci primul mare efort să te ridici întâi în genunchi, iar apoi încă un pas şi mai mare să te ridici în picioare. Să continui. Dacă mă plâng, ce rezolv? Trece boala? Pleacă ticălosul perfid? Nu ascund că după şedinţele de chimioterapie sunt foarte rău, nu spun asta ca să fac pe eroina, dar nici un pahar cu apă nu pot ridica. Dar nu renunţ”.

Despre cum e să fii bolnav de cancer în România sunt multe de spus, iar Maria nu se sfieşte. Ce ar mai avea de pierdut? Sistemul sanitar de stat i se pare cea mai mare dezamăgire, şi nu pentru că nu sunt specialişti, ci mai ales pentru că unii dintre aceştia nu mai au doza de înţelegere, de umanitate, de compasiune în relaţia cu pacienţii.

Reportajul integral pe news.ro