Am făcut parte din generaţia copiilor cu „cheia la gât” (ce să-i faci, nu erau after-school-uri, bunicii nu erau prin preajmă, iar de o dădacă… cine mai pomenise?). Aşa că, la şase ani, mergeam singură acasă de la şcoală, mâncam ce îmi lăsa mama pregătit în farfurie, mă culcam până când ajungeau acasă ea şi tata şi îmi făceam temele cu ei.
Dormeam pentru că îmi era urât şi frică (era o modalitate foarte bună să ignor furtunile cu tunete) sau, dacă nu puteam să dorm, ieşeam în spatele blocului să mă joc cu copiii vecinilor.
Dezvoltarea intelectuala a copilului in primii ani de viata
Nici nu pot să-mi imaginez ce era în sufletul mamei mele. Ţin minte cum îşi lua scurte pauze de la serviciu şi fugea acasă să vadă ce fac şi apoi mergea din nou la serviciu – noroc că era un oraş mic şi nu-i lua mult timp să facă figura asta.
Citeşte şi Ce simte copilul când părinţii se ceartă
Până să devin mamă şi, până să-mi crească băiatul puţin, nu m-am gândit la asta. Dar acum, când îl privesc şi-mi dau seama că nu aş avea curajul să-l las singur, realizez cât de greu îi putea fi.
Vezi cand lasi copilul singur acasa pentru prima oara pe mami.ro.