Ce a postat Corneliu Vadim Tudor pe Facebook cu câteva ore înainte să se stingă din viaţă

„O „performanţă” a bezmeticei politici americane: ROMÂNII I-AU APLAUDAT PE RUŞI ÎN PICIOARE!

Ambasada Rusiei la Bucureşti mi-a trimis o invitaţie la concertul Corului Armatei Roşii – Alexandrov. A fost o singură reprezentaţie: sîmbătă, 12 septembrie 2015, la Sala Radio. Era o zi foarte încărcată pentru mine. Era ziua în care îmi propusesem să merg în pelerinaj la 5 cimitire, la mormintele părinţilor mei, ale prietenilor scriitori, cu două maşini pline de flori şi de pomeni. Nu s-a mai putut, aşa că s-au dus soţia şi fiicele să facă acest apostolat creştin.

La orele 12,30 am primit la partid o echipă de la „Observatorul” Antenei 1, în legătură cu dispariţia ciudată a Mitzurei Arghezi. Poliţia face o gafă monumentală: refuză să divulge unde a fost dusă această femeie de aproape 91 de ani. I-am dat un SMS lui Gabriel Oprea, dar el se crede foarte important, doar l-a trimis Klaus Iohannis la JAI (Justiţie, Afaceri Interne). Uite o „afacere internă”, puştiule: a fost răpită din Spitalul Elias, cu acordul Poliţiei (?!) fiica marelui scriitor Tudor Arghezi, dar noi, colegii ei de partid şi fiica fratelui ei, nu avem dreptul să ştim unde a fost ascunsă! Dar, să merg mai departe.

La orele 13 am prezidat o şedinţă a Biroului Permanent al PRM, în pregătirea Congresului VI. Au venit zeci de oameni, din toate Filialele. Partidul există şi funcţionează, în ciuda unor intriganţi penibili, care ne-au trambalat prin tribunale, după care şi-au creat, ei înşişi, nişte partiduleţe de 0,003%. N-am cum să-i ajut, asta-i situaţia: javrele latră, caravana trece.

Alte articole

Victor Ciutacu îl desființează pe CTP, după ce a recunoscut că a manipulat opinia publică: „Hai sictir, distrusule!”

Fiicele lui Corneliu Vadim Tudor s-au împăcat, după opt ani, de la dispariţia tatălui lor: „Înseamnă că e liniştit”

CITEŞTE ŞI Corneliu Vadim Tudor, biografia completă. O viaţă între literatură şi politică

La orele 15 a venit o echipă de la postul România TV şi am participat la o emisiune – jumătate despre nelegiuirile lui Sorin Oprescu, jumătate despre cele ale lui Traian Băsescu. Ambii primari ai Capitalei. Săracul Bucureşti… I-a fost dat să aibă, în ultimii 25 de ani, aproape numai bandiţi pe post de primari: Dan Predescu, Nicolae Viorel Oproiu, Crin Halaian, Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu… Ce vacă de muls! Ce blestem! Tot la România TV am vorbit, cu cîteva zile în urmă, despre etalonul moral care a fost Delavrancea, primarul Capitalei, la începutul Secolului XX. Ar fi îngropat autorul capodoperei „Apus de Soare” un seif cu purcoaie de bani sub coteţul cîinelui? Cît de rău s-a ticăloşit lumea asta românească?

După emsiune, am primit în audienţă mai mulţi fruntaşi ai partidului, am dat autografe pe ultimele volume ale mele şi am plecat la spectacol. De fiecare dată cînd trec prin zona aceea (Str. General Berthelot – Temişana – Colegiul Sf. Sava) am o strîngere de inimă. Cîte amintiri pot avea legate de acest perimetru… L-am colindat, per pedes, de mii de ori în anii de liceu, dar şi după aceea, ca tînăr scriitor care bătea la porţile Radioului. „Parfumul străzilor” – inspirat titlul al unui cîntec, care a fost coloana sonoră a unui film despre ilegalişti, cu marele actor Octavian Cotescu în rolul principal. Mare coadă la intrarea în sală! Atît înainte, cît şi după reprezentaţie m-am întîlnit cu oameni de cultură, de care mă leagă relaţii de preţuire şi colaborare. Iată-l pe Dinu Săraru, care, deşi se deplasează greu (a depăşit 83 de ani), a venit de la Slătioara, împreună cu soţia sa, Viviana. Iată-l şi pe fostul senator Florin Rotaru, cu nevasta lui, Julieta, şi cu una dintre cele două fetiţe, în vîrstă de 4 ani. Am stat alături de poeta Cleopatra Lorinţiu, văduva unor oameni la care am ţinut: Aurel Dragoş Munteanu şi Gh. Tomozei. Mi-a făcut plăcere să-i văd pe generalii Mircea Olaru (şeful Jandarmeriei) şi Gabriel Creţu (director adjunct la SPP). M-am salutat şi cu fiicele unor oameni iluştri: Irina Cajal (fata acad. Nicolae Cajal) şi pianista Ilinca Dumitrescu (fata compozitorului Ion Dumitrescu). M-a abordat şi fiica lui Victor Brâncoveanu, care, în 2004, a venit din SUA la mine acasă, a intrat în PRM – dar, fiind în vîrstă şi suferind, n-a mai apucat alegerile. Mai multe feţe bisericeşti mi-au prilejuit un dialog despre nevoia de prudenţă şi înţelepciune în abordarea problemei aşa-zişilor refugiaţi: „Sigur că ne e milă de ei – dar o vorbă veche spune că cine plînge pentru toată lumea orbeşte, iar noi trebuie să avem grijă de românii noştri, care sînt amărîţi pînă la Dumnezeu!”

Foarte mulţi ruşi în sală. Cu greu am recunoscut-o pe văduva lui Tănase Negulescu, fost profesor la ASE – Ludmila, cu care am făcut revelionul din anii 1975-1976, la o cabană din Munţii Vrancei. Îi spunea fratelui meu, Marcu, ce frumos eram eu, acum 40 de ani – probabil că aşa mă vedea ea, dar eu nu m-am considerat, niciodată, aşa.

A început spectacolul. Prezentatoare: Natalia Mujenikova, directoare a Centrului Rus de Ştiinţă şi Cultură, Secretar I al Ambasadei. Îmi aduc aminte că sînt membru al Academiei de Ştiinţe ale Naturii a Federaţiei Ruse, că i-am cunoscut, bine, pe Serghei Lavrov, ministru de Externe, pe Dmitri Rogozin – vicepremier, pe Ghennadi Ziuganov, secrear general al PCUS. Îmi mai amintesc că am depus flori la mormintele lui Dostoievski, Ceaikovski, Esenin…Că mi-a apărut, la Sankt Petersburg, cartea de aforisme în limba rusă. Dar îmi mai aduc aminte, cu durere în suflet, că iubitul meu tată a fost rănit la Odessa, în 1941. Că Basarabia şi Bucovina ne-au fost răpite de Stalin. Şi că dictatura bolşevică a băgat în temniţe aproape toată floarea politicii, culturii, ştiinţei şi bisericii. Dar au trecut atîţia ani de atunci! De altfel,. Turneul Ansamblului Alexandrov tocmai asta celebrează: jubileul a 70 de ani de la victoria asupra fascismului. În timp ce orchestra şi corul intonează tot felul de cîntece, pe ecranul din fundal sînt proiectate scene din război. Cîtă putere evocatoare! „Carte cu litere de foc e războiul” – scria un antic. Două popoare mari – ruşii şi germanii – să se extermine în halul ăsta, să-şi facă atîta rău! Ce nebunie colectivă! Ce duh rău i-a dat Dumnezeu acelei generaţii de lideri politici! Dar a venit Pacea. Rănile umanităţii s-au cicatrizat, încet-încet. De ce sînt bune şi necesare asemenea momente evocatoare, cum sînt spectacolele, depunerile de coroane, parăzile? Pentru păstrarea, veşnic trează, a conştiinţei. Să nu se repete atrocităţile. Mintea mea lucrează tot timpul, gîndul îmi zboară, fac asociaţii de idei în funcţie de sentimentele pe care mi le stîrnesc imaginile de pe ecran şi muzica. Neîndoielnic, ruşii au voci de aur. Mă gîndesc la basul Ivan Rebrov, pe care îl ascultam în anii ’70, pe o casetă audio. Atunci am cunoscut „Balada lui Stenka Razin”, „Polie, poliuşka maia” („Cîmpia mea”), „Mesteacănul” (Ceaikovski). Din păcate, în prima parte a concertului nu le-am auzit. Am tras nădejde că vor fi interpretate după pauză. Dar, dezamăgire! N-au fost cîntate! Am auzit, ce-i drept, alte bijuterii muzicale: „Ocii ciornîie”, „Katiuşa”, „Kalinka”, „Valurile Amurului”, „Serile în împrejuirimile Moscovei” (Soloviov Sedoi, nu ştiu de ce îmi vine să-i zic Suhoi). Au fost cîntate şi un cîntec în limba română, despre primăvară şi tractoare, ca şi unele piese din repertoriul internaţional. Un asemenea cor magnific poate interpreta orice – chiar i-aş sugera să abordeze şi cea mai înălţătoare piesă a genului, „Corul Robilor”, de Giuseppe Verdi. Dar nu le-a spus nimeni conducătorilor ansamblului că românii cunosc şi îndrăgesc „Balada lui Stenka Rezin” şi „Polie, Poliuşka maia”? Păcat.

Fratele meu şi-a sunat fiica, în Thailanda, pentru a asculta cîteva acorduri. Ce mică a devenit lumea, de cînd cu tehnica asta modernă! Ce forţă colosală are muzica! Aş dori să adun într-un volum toate paginile pe care le-am consacrat muzicii. Undeva scriam: „Aş putea trăi o zi fără pîine, dar nu fără muzică”. Nu mai vorbesc despre rîndurile pe care le-am consacrat unor îngeri, ca Beethoven, Mozart, Chopin, Ceaikovski, Enescu.

La final, spectatorii au aplaudat frenetic. I-am spus atunci Cleopatrei Lorinţiu: „Americanii i-au făcut pe români să-i aplaude pe ruşi în picioare!”. Nu e aşa? Aşa e. Toată lumea gîndeşte ca mine, dar prea puţini au curajul, sau posibilitatea să o spună. Nu-i nimic, am eu şi curaj, şi ocazia s-o rostesc răspicat. A devenit clar că politica bezmetică a neoconservatorilor de peste Ocean vrea să bage România în război cu Rusia. Caută tot felul de pretexte mincinoase: că Vladimir Putin ordonă asasinate, că tot el a declanşat valurile de migratori, că vrea să refacă URSS, că uite-acuş, acuş, acuş va da cu bomba atomică etc. Abia acum pricep sensul glumei din copilăria noastră: „Minţi ca o gazetă imperialistă”. Fireşte că ruşii au păcatele lor. Unul dintre ele: refuză să ne dea înapoi Tezaurul, la care un naţionalist ca mine nu va renunţa în ruptul capului. Dar, în cazul de faţă – conflictul zonal – yankeii îi zgîndăre, bagă băţul prin gard, dau foc întregii zone, cu „revoluţiile portocalii” pe care poparele NU le vor. N-am să cad în păcatul de a amesteca politica şi cultura, dar ceea ce s-a întîmplat în această seară de toamnă la Bucureşti e o lecţie pentru trufia autistă a americanilor, repet: românii i-au aplaudat pe ruşi în picioare!„, a postat Vadim Tudor pe pagina personală de Facebook.

VEZI ŞI CORNELIU VADIM TUDOR, poezie CUTREMURĂTOARE înainte de moarte: „Ultima cafea”