În astfel de situaţii pacientul şi le repetă din proprie iniţiativă. Când primeşte, într-un final, rezultatul închipuit de el, însuşi, i se confirmă: „Am ştiut eu că sunt bolnav!”. Într-un fel, simte că a avut dreptate şi a demonstrat celorlalţi că nu este bolnav imaginar, ci are o afecţiune reală, dar pe alt plan intră în panică, explică psihoterapeutul Lena Rusti.
„Am avut cazuri de persoane pentru care nu conta cât este de nocivă investigaţia şi care au continuat să facă analize iradiante sau invazive, deşi aveau deja rezultate care indicau o stare bună de sănătate. Vorbim de pacientul care îşi simte inima bătând şi e convins că are probleme cardiace. Se duce la un medic, acesta îi spune că nu are nimic, dar
pacientul nu crede şi se adresează unui alt specialist sau unei alte clinici. Dacă doi-trei medici confirmă că nu este o suferinţă reală, cei din jur atenţionează persoana. Dar acest lucru o irită şi se adresează compulsiv altor medici până când poate demonstra că afecţiunea este reală”, explică Lena Rusti.