Cu epoleţii în politică. Cum s-au descurcat ofiţerii printre rechinii politicii

Primul ofiţer cu grad înalt care şi-a încercat norocul în politică a fost Nicolae Militaru, general de armată (cu patru stele), care a candidat la alegerile prezidenţiale din 1992. A obţinut 0,22% din voturi, în condiţiile în care reputaţia sa era deja compromisă. Suspectat de regimul comunist că era agent KGB, de către revoluţionari şi de ofiţeri mai tineri că a încercat deliberat să amplifice haosul de la Revoluţia din 1989 pentru a legitima instaurarea puterii post-decembriste, aproape nimeni nu voia să aibă de-a face cu un om care s-a pronunţat public împotriva intrării în NATO şi care avea contacte suspect de apropiate cu sovieticii.

Mai nou, nu mai puţin de trei generali care au condus succesiv Statul Major General s-au băgat în politică, dar eşecul a fost mai degrabă jalnic decât răsunător. Mircea Chelaru a avut probleme şi ca ofiţer şi în civilie. În 1997 a fost numit la comanda Corpului 10 armată din Iaşi, ocazie cu care a dat şi o declaraţie belicoasă la adresa Armatei 14 ruse, „găzduită” în Transnistria. „Armata a XIV-a este un fel de pisică care se arată șoricelului din borcan, ca acesta să moară de infarct. Suntem în stare ca, în zece ore, să facem față la două Armate a XIV-a”, spue Chelaru. Imediat a fost chemat la Bucureşti să dea explicaţii superiorilor, iar comandantul „pisicii” i-a amintit că ruşii ne-au bătut în a doua conflagraţie mondială.

Doi ani mai târziu, Chelaru ridică în faţa garnizoanei din Copou, Iaşi, busturile celor trei mareşali pe care i-a avut România. Problema e că unul dintre ei a fost Ion Antonescu, cel care a dispus deportarea evreilor în Transnistria. Scandalul a fost uriaş, iar Chelaru a trebuit să-l înlocuiască pe Antonescu cu Ferdinand I. Asta nu a fost o problemă pentru numirea sa ca şef al Statului Major General, în 2000, funcţie pe care a pierdut-o în mai puţin de un an tot din unor declaraţii nepotrivite.

În octombrie 2000, a făcut o declaraţie referitoare la pericolele separatiste din Oltenia şi Dobrogea. Declaraţia a provocat vâlvă în condiţiile în care oltenii n-aveau nici gând să înfiinţeze vreo Republică a Prazului, iar bulgarii nu păreau prea dornici să lase România fără ieşire la mare. După scandalul creat, Chelaru a demisionat din fruntea SMG. Un an mai târziu a provocat un alt scandal când a participat la ceremonia dezvelirii unui bust al mareşalului Antonescu, eveniment transformat într-o manifestare politică de către preşedintele PRM, C.V. Tudor. La scurtă vreme, şi-a cerut trecerea în rezervă printr-o scrisoare adresată preşedintelui Emil Constantinescu, dar publicată în „România Mare”. Tot atunci spunea că a fost forţat să demisioneze de la SMG datorită unor „incriminări insinuante, perfid ticluite, cu trimiteri sugerate la consecințe grave, care m-au găsit fără resursa logică și psihică de a le înțelege„.

În 2002 Chelaru a fost instalat la şefia PUNR. Generalul a încheiat un acord de colaborare cu PSD, Chelaru explicând la Congresul PUNR că „partidul nu mai poate sta în poziţie ginecologică„. În 2006, PUNR a fost absorbit de către PC, dar peste un an Chelaru era exclus din partid, împreună cu Codrin Ştefănescu. Motivul, deloc surprinzător: „cei doi și-au exprimat în presă puncte de vedere personale despre partid, fără a le discuta în interiorul acestuia. Noi preferăm ca rufele murdare să fie spălate în interiorul partidului și nu în presă”, spunea Dan Voiculescu.

Generalul a mai avut o tentativă în politică, când a candidat în 2012, din partea PPDD, în colegiul de deputat câştigat de Gigi Becali. Între timp, Mircea Chelaru şi-a descoperit şi veleităţile de istoric. Împreună cu Napoleon Săvescu a lansat documentarul „Dacii-Adevăruri tulburătoare”, potrivit căruia Dacia ar fi fost leagănul tuturor civilizaţiilor europene, religia lui Zamolxis ar fi fost prima religie monoteistă, sărind însă peste manualele de istorie. Oricum, documentarul a stârnit vâlvă pentru că o parte considerabilă a presei nu a rezistat tentaţiei de a relata despre documentarul celor doi „savanţi”. 

Succesorul lui Chelaru la Statul Major General a fost generalul de armată Mihail Popescu, ce a preluat şefia SMG după ce timp ce trei ani a fost şef al Statului Major al Forţelor Terestre. Popescu a avut o contribuţie notabilă la reuşita accederii României în NATO şi era socotit ca un general foarte popular printre militari, prin stilul său mai puţin cazon şi prin faptul s-a bătut cu guvernul de atunci ca acesta să asigure toate drepturile materiale prevăzute pentru cadrele militare. Imediat după trecerea în rezervă s-a înscris în PSD şi a devenit senator în 2004. Însă în 2006, DNA a început urmărirea penală împotriva sa din cauza unui contract cu Tofan Grup căreia i-a remis tehnică nedezmembrată, inclusiv transportoare blindate în valoare de 26 miliarde lei vechi, în schimbul unor anvelope. Profitul generat firmei Tofan de acest contract cu MApN ar fi fost de 20 de miliarde lei vechi. În dosar a fost inculpat şi generalul Eugen Bădălan, care fost şef al SMG în 2004-2008. Până la finalizarea procesului, şi Bădălan a intrat în politică, devenind deputat PDL în legislatura 2008-2012. În iunie 2012, Popescu şi Bădălan au fost condamnaţi la 4 ani de închisoare cu suspendare, condamnare ce a pus capăt prezenţei lor în politică. Mihail Popescu a murit în vara acestui an.

Un alt general încă mai are probleme cu justiţia. General-locotenent Corneliu Dobriţoiu a îndeplinit funcţii importante în cadrul conducerii MApN şi în ceea ce priveşte relaţia cu NATO. În 2006 s-a înscris în PNL şi a fost  numit ministru al Apărării Naţionale în primul guvern Ponta. Procurorii îl cercetează acum pentru că şi-a cumpărat locuinţa de serviciu din centrul Capitalei cu numai 27.000 de euro, într-un moment când pe piaţa imobiliară apartamentul de 115 metri pătraţi era evaluat la 150.000 de euro. Potrivit procurorilor, Dobriţoiu nu ar fi avut dreptul să cumpere apartamentul de la MApN întrucât deţinea şi o altă casă, la Găneasa. Decizia finală va aparţine instanţei.

Pe lângă generalii cu funcţii importante în Armata Română, există şi categoria celor care au avut tangenţial contacte cu armata sau au fost ofiţeri cu o specializare foarte îngustă. Deşi general, Ioan Talpeş a absolvit Facultatea de Istorie şi a devenit ofiţer odată cu specializarea în istorie militară. Prins de revoluţie în calitate de „cărturar” în grad de locotent-colonel, Talpeş a fost consilier al lui Ion Iliescu în perioada 1990-1992, care l-a numit apoi şef al SIE (1992-1997). În al doilea mandat al lui Iliescu, Talpeş devenise mâna dreaptă a acestuia ca şef al Administraţiei Prezidenţiale.

Din 2004, evoluţia politică a lui Talpeş a fost de-a dreptul surprinzătoare. Ales senator PSD, părăseşte acest partid în 2005, iar apoi înfiinţează un partid ce se revendica de dreapta, Uniunea Populară Social-Creştină. În 2008 candidează fără succes la un post de senator pe listele PDL.

În schimb, ascensiunea lui Gabriel Oprea a fost constantă. A absolvit şcoala de ofiţeri la „arma Intendenţă” (da, există şi aşa ceva) în 1983. După doi ani, a intrat la Drept şi a avansat constant ajungând până la gradul de general de justiţie. După trecerea în rezervă a fost secretar de stat, prefect şi ministru al Administraţiei în guvernul Năstase, iar din 2004 a fost deputat PSD. Este exclus din acest partid, fiind suspectat de legături prea apropiate cu preşedintele Băsescu, care în urmă cu doar câţiva ani îl nominaliza drept „unul dintre capii mafiei personale a lui Adrian Năstase”.

Suspiciunile PSD s-au confirmat când Oprea a fost numit ministru al Apărării Naţionale în guvernul Boc 2, în 2009, poziţie pe care şi-a păstrat-o în guvernul Ungureanu. În 2010, a format UNPR împreună cu alţi parlamentari dezertori din PSD, formaţiune ce a asigurat PDL majoritatea parlamentară cu care a guvernat aproape 4 ani. După căderea guvernului Ungureanu, Oprea şi oamenii săi s-au întors la prima lor dragoste, PSD, cu care au fondat Alianţa de Centru-Stânga, piruetă ce a asigurat prezenţa UNPR şi în actualul Legislativ.

În campania electorală din 2008, Oprea a scăpat nesancţionat după ce au apărut afişe electorale în care era înfăţişat alături de Anghel Iordănescu, fostul antrenor având şi grad de general, şi primarul din Voluntari, Florentin Pandele, toţi trei în uniformă, deşi folosirea uniformei în scopuri electorale le era interzisă expres, chiar dacă erau rezervişti. O acuză similară i-a fost adusă şi generalului Mircea Mureşan, rectorul Universităţii Naţionale de Apărare, care a candidat la un post de senator tot din partea PSD.

Un alt general ce a ajuns parlamentar a fost Marcu Tudor. De specialitate inginer militar, Marcu Tudor a ajuns parlamentar datorită calităţii rarisime de a fi fratele lui Corneliu Vadim Tudor, preşedintele PRM, care a avut grijă ca fratele mai mare să fie de două ori deputat. Altă calitate pe care să o fi afişat generalul în Parlament nu prea există. Liderul PRM a avut grijă să facă şi tărăboi mediatic pentru fratele său, atunci când acesta a trebuit să plece din casa naţionalizată în care locuia Marcu Tudor a fost retrocedată prin sentinţă judecătorească.

Printre ofiţerii mai tineri care au renunţat la viaţa de cătană pentru alte ocupaţii este deputatul PPDD Ştefan Burlacu. Acesta a fost ofiţer SPP timp de 16 ani, iar când s-a întors în civilie avea gradul de locotent-colonel. Burlacu a avut în grijă securitatea personală a doi preşedinţi, Ion Iliescu şi Traian Băsescu. „E sociabil, e chiar ok cu oamenii”, se minuna Burlacu referindu-se la actualul şef al statului.

Tot PPDD i-a băgat în Parlament pe deputaţii Ioan Hulea şi Neagu Murgu. Primul a demisionat forţat din armată în 1989 din cauza unor rubedenii ce fugiseră în străinătate, iar al doilea a fost ofiţer de aviaţie timp de 3 ani. UNPR l-a trimis pe Gheorghe Emacu, ofiţer în MApN, dar cu specializare în drept. Emacu a fost şi secretar de stat în MAI, în perioada 2010-2012. Reprezentantul în Parlament al bulgarilor din Banat, deputatul Nicolae Mircovici, era căpitan când a izbucnit Revoluţia de la Timişoara şi este considerat şi astăzi ca o voce parlamentară a revoluţionarilor din acest oraş. La PDL, îl regăsim pe Florin Mihail Secară ce a fost ofiţer genist înainte de a se implica în afaceri.

Spre deosebire de Statele Unite, unde o carieră anterioară prestigioasă în armată este un atu puternic într-o eventuală carieră politică, în România generalii de vârf au intrat în politică când deja aveau procurorii pe urmele lor. Alţi politicieni au specialităţi militare înguste sau cumva marginale care oricum le dădeau şanse reduse să ajungă în poziţii de înaltă responsabilitate aşa că au preferat politica drept cale alternativă de ascensiune socială. Astfel că la noi sunt şanse deocamdată reduse să apară un Dwight Eisenhower, cel care a condus trupele aliate din Vest împotriva Germaniei naziste în 1944-1945 pentru ca apoi să ajungă preşedinte al Statelor Unite în anii ’50.