În urmă cu trei decenii, România trăia experienţa incapacităţii de plată pe care Grecia o traversează în aceste zile. Spre deosebire de statul elen, România de atunci a investit toţi banii împrumutaţi în industrie, adevărata obsesie a lui Ceauşescu.
În 1972, România a aderat la Fondul Monetar Internaţional, ceea ce i-a permis accesul la împrumuturi mari de la băncile occidentale. Timp de patru ani, din 1975 până în 1979, România s-a angajat într-un proces de industrializare pe scară largă. Însă economia nu producea suficient pentru plata ratelor. Asta mai ales că România fusese lovită atât de criza petrolului, când aurul negru” s-a scumpit masiv pe plan mondial, cât şi de cutremurul din 1977.
Doar că în 1981, România trebuia să plătească 2 miliarde de dolari, bani pe care nu-i avea. Pentru a scăpa din această situaţie, Ceauşescu a ajuns tot la mâna FMI şi a cerut o nouă finanţare – în valoare de 1,3 miliarde de dolari, în cadrul unui program pe trei ani. FMI a venit, însă, cu un set de cerinţe drastice: închiderea unor furnale şi a industriei de petrochimie, mari consumatoare de energie. Furios pe solicitările FMI, Nicolae Ceauşescu a luat atunci o decizie radicală: să plătească toată datoria, cu orice sacrificiu.
Ambiţia lui Ceauşescu de a achita cât mai repede toată datoria a presupus sacrificii imense pentru români. Începând din 1982, aproape orice produs fabricat în România era direcţionat către export, inclusiv alimentele. Aşa au apărut celebrele cozi la magazine, alimentele date pe cartelă, raţionalizarea benzinei.
Citeşte şi Ultima dorinţă a lui Nicolae Ceauşescu înainte să moară