Curiozităţi de Halloween: De ce zboară vrăjitoarele pe mături?

Povestea vrăjitoarelor şi a măturilor abundă în erotism, substanţe halucinogene şi inchizitori creştini şi începe de la nişte plante otrăvitoare aşa cum este măselariţa (Hyoscyamus niger). Ingerarea de măselariţă, care este bogată în alcaloizi puternici, poate provoca halucinaţii puternice şi chiar moartea. Conform povestirilor populare, vrăjitoarele foloseau ierburi cu proprietăţi psihoactive, aşa cum este măselariţa, pentru a obţine felurite poţiuni şi unguente, printre care unele care le făceau să zboare. Unele mărturii din epocă susţin că vrăjitoarele îşi dădeau cu aceste unguente pe corp cu ajutorul unui aplicator constând într-un toiag din lemn sau o coadă lungă de mătură.

Lady Alice Kyteler, prima femeie acuzată de vrăjitorie din Irlanda, a fost condamnată la moarte pentru că a folosit farmece pentru a-şi ucide soţul în anul 1324. Alice Kyteler a reuşit însă să scape şi în locul ei a fost arsă pe rug slujnica sa. Cronicarul englez Raphael Holinshed (1529-1580) a reluat mai târziu acest caz şi a descris o serie dintre dovezile damnării pe care autorităţile le-au găsit împotriva lui Alice Kyteler: ‘În sertarul din dulapul doamnei au găsit un unguent cu care îşi dădea pe toiag şi apoi se urca pe el şi-l călărea la galop încoace şi încolo’.

Un alt document citat deseori provine din secolul XV şi este un manuscris al teologului Iordanes de Bergamo. În lucrarea sa „Quaestio de Strigis” din 1470, Bergamo scrie despre vrăjitoare care ‘în anumite zile sau nopţi ungeau un toiag şi călăreau pe el unde le era vrerea sau se ungeau pe ele la subsoară sau în alte locuri cu păr’.

Este dificil de aflat dacă aceste relatări din epocă sunt corecte. Sursele din acea perioadă, în care teama de vrăjitorie era o constantă socială, nu sunt de încredere şi de multe ori sunt părtinitoare, nota Charles Zika, profesor la Universitatea din Melbourne, care a studiat imagistica vrăjitoriei. Cunoştinţele moderne despre vrăjitoare provin de multe ori din manualele scrise chiar de inchizitori, de judecătorii ecleziastici sau din mărturiile vrăjitoarelor judecate, mărturii ce erau aproape întotdeauna smulse sub tortură, mai explică Zika.

Alte articole

Dan Negru aruncă bomba despre Halloween! ”România este o ţară ori eminamente agricolă, ori eminamente ridicolă”

Ce înseamnă când vezi pisică neagră. Aduce cu adevărat GHINION sau, dimpotrivă, NOROC?

Implicaţiile explicite de natură sexuală ale vrăjitoarelor care călăreau toiagul pe care-l ungeau cu alifii speciale apar din ce în ce mai evident în arta din perioada Renaşterii. Artişti precum Albrecht Dürer sau Hans Baldung pictau vrăjitoarele goale. Vrăjitoarea dintr-o gravură a artistului italian Parmigianino nu călăreşte pe o coadă de mătură ci pe un falus gigantic.

Aceste imagini ale vrăjitoarelor se potrivesc unei culturi în care nu se ştiau foarte multe despre sexualitatea femeii, conform lui Zika.

„Era un amestec de anxietate şi de superstiţie cu privire la femei şi la locul pe care acestea trebuiau să-l ocupe în societate într-o perioadă în care Europa trecea prin nişte transformări societale fundamentale”, precizează Charles Zika. Odată cu Reforma Protestantă, unii lideri religioşi au impus restricţii cu privire la dans şi la consumul de alcool, bordelurile au fost închise iar căsătoria a fost mai strict controlată şi codificată.

La sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII, încep să domine ca frecvenţă imaginile cu vrăjitoarele care ies din case prin hornuri. În această perioadă femeile au fost mai mult asociate cu spaţiul casnic decât erau în urmă cu 200 de ani. În aceeaşi perioadă, în lucrările artistice care surprind universul domestic, încep să fie zugrăvite din ce în ce mai frecvent şi măturile.

„Mie mi se pare că imaginea vrăjitoarei care iese pe horn, călare pe mătură reprezintă un fel de protest împotriva faptului că femeile erau practic prizoniere ale spaţiului domestic (…) Într-o anumită perspectivă vrăjitoria poate fi considerată ca o eliberare simbolică de acest tip de concepţie că femeia trebuie să stea acasă”, a mai susţinut Charles Zika.

Deşi imaginile cu vrăjitoarea zburând călare pe mătură sunt cele mai răspândite în mentalul colectiv, în prezent, vechile descrieri din Europa secolelor XV – XVI le prezintă pe vrăjitoare zburând pe diferite alte obiecte: scaune, dulapuri, cuptoare, şi chiar şi pe tacâmuri. Rareori însă acestea sunt prezentate zburând pe cont propriu.

„Sunt foarte puţine reprezentări cu vrăjitoare care zboară independent. De obicei ele călăresc un pe vreun animal sau obiect casnic. Ele nu sunt propulsate prin aer de propriul lor corp. Explicaţia din cărţile teologice este că vrăjitoarele zburau prin intermediul obiectelor sau animalelor însufleţite de demoni”, mai explică Zika.

Până la urmă nu se ştie dacă vrăjitoarele chiar reuşeau să zboare însă, dintr-un anumit punct de vedere, poţiunile pe care le preparau şi apoi le consumau ar fi putut să dea oricui senzaţia de zbor. În cartea sa, ‘The Long Trip: A Prehistory of Psychedelia’ (Daily Grail Publishing, 2008), autorul Paul Devereux povesteşte prin ce a trecut culegătorul de folclor Will-Erich Peuckert (1895 – 1969) când a experimentat consumând o poţiune ce conţinea un amestec de mătrăgună, măselariţă şi ciumăfaie. „Am avut nişte vise sălbatice. În faţa ochilor mei dansau lucruri scârboase. Apoi, deodată am avut senzaţia că zbor kilometri prin aer. Zburam şi mă prăbuşeam şi apoi zburam din nou şi mă prăbuşeam din nou. În cele din urmă, în ultima fază, am avut imaginea unui festin orgiac şi a unui exces senzual grotesc”.