Dana Rogoz, de urgenţă la spital: „Cică am fost inconştientă vreo 2-3 minute”. Ce s-a întâmplat

Dana Rogoz a trecut prin momente grele după ce a alunecat pe scări. A povestit totul pe blog. „De ieri seara ma tot gândesc dacă sa va povestesc sau nu ce am pățit. Uite ca la 24 ore după „accident” am decis sa va scriu. Nu de alta, dar se poate ca cineva oricum sa ma fi văzut ieri pe la Floreasca și sa înflorească o știre mult mai îngrijorătoare decât realitatea, asa ca mai cinstit o aflati de la mine. Iar în al doilea rand, au fost câteva momente de geniu, pe care și acum ma bufnește rasul când mi le amintesc.

Pauza. Exact în acest moment, în timp ce scriam, o pisica tarcata pe care o vad deseori prin cartier a urcat relaxata scările din casa mea, pana la mansarda. Habar nu am cum a intrat în casa. Habar nu are nici ea ca aici locuiește un câine destul de neprietenos cu felinele. Gata, am scos-o afara. Oricum, pare ca peripețiile nu se mai opresc weekendul asta. Stop! Va rog! Și în plus, toate se leagă de aceleași … scări.

Sa revenim. Ieri, poate ca ați văzut pe Facebook, am fost pana la Ikea sa cumpărăm niște rafturi pentru o biblioteca. Am chemat intre timp și muncitorii cu care am lucrat la renovarea casei ca sa dea toate găurile necesare, asa ca lucrurile mergeau ca la carte (hm… fina ironia cu „carte”, și eu ma mir de cum mi-a iesit). Asa ca ieri pe la ora asta căram cărți de la mansarda înspre dormitor, care e la parter.

Pe la a 3-a tura, am reușit performanta sa alunec cu papucii pe scări, de la prima treapta din dreptul mansardei și pana unde scările cotesc și este acea oprire intermediara, dintre etaje. Cu alte cuvinte am dat cu fundul și spatele de vreo 12 trepte. Au fost doua urlete de durere pe care mi le amintesc destul de clar, apoi zgomotul pașilor muncitorilor care veneau grăbiți spre mine. Si…. Stop! Ca la filmare. S-a tăiat secventa, brusc.

Alte articole

Dana Rogoz, mesaj emoționant pentru tatăl ei, la 11 ani de când s-a stins din viață. „Te lovește mai tare în astfel de zile”

GALERIE FOTO Dana Rogoz, despre prima noapte petrecută în familie în casa de la Viscri: „De la o ruină, avem acum o casă. Am făcut focul în sobă”

M-am trezit în pat, in dormitor. Toți domnii muncitori care fusera cu mine in casa erau langa mine, încercând sa ma trezească cu blândețe. Cică am fost inconștienta vreo 2 – 3 minute. Suna spectaculos, dar de fapt, nu am leșinat de la vreo lovitura la cap sau ceva mai complicat, ci pur și simplu de durere. Cel mai dureros oricum a fost sa il vad pe Vlad langa mine la trezirea din lesin care tot striga „mama, mama”, tragandu-mi capul inspre el si imbratisandu-ma…. Micutul, cred ca s-a speriat vazandu-i pe ceilalti agitati. Dupa ce m-am dezmeticit, a inceput sa danseze pe langa mine in pat, in semn de fericire.

Îmi dau seama în timp ce va scriu ce știri senzaționale vor apărea, dar voi sa știți de la mine ca a fost doar sperietura, doar aventura, altfel sunt perfect în regula…. exceptând niște vânătăi care nu ma lasă să mă așez liniștită pe scaun acum.

Ma trezesc așadar din leșin, îmi aduc aminte de căzătură ca de un vis, nu ca și când se întâmplase în realitate, mi se confirma de cei din jur și mi se comunica ca ambulanta e pe drum. Nu eram speriata, doar ma durea zona bazinului și eram cam amețita. Ambulanta a venit în maxim 10 minute și, după ce au aflat cele petrecute, existând suspiciunea de lovitura la coloana, au decis ca e mai bine sa ma ducă la spital pentru investigații. Dar medicii erau calmi, eu la fel pentru ca ma puteam mișca, asa ca am urmat procedurile mai mult pentru a elimina orice suspiciune de fisura sau fractura etc.

Radu s-a speriat si el destul de tare din telefoanele alarmante pe care le-a primit de la cei din casa, asa ca s-a intors acasa incredibil de repede, deodata cu ambulanta. A ramas dupa aceea toata seara langa mine si a incercat constant sa ma binedispuna.

Am avut momentul meu de glorie cand am iesit din casa pe targa si purtand mansonul ala la gat, care sa ma imbolizeze, pana la intrarea in ambulanta. Asta nu se uita. Si nu se uita nici replica primului doctor (cred) care m-a intampinat la Floreasca. „Ce s-a intamplat?” i-a intreaba pe cei din ambulanta. „A cazut pe scari.” Si apoi privirea indreptata catre mine: „Ati consumat alcool, droguri?” – Intrebarea taioasa era legitima, imi dau seama, dar pe mine m-a luat totusi prin surprindere, asa ca am raspuns cu un „Nuuuu”, plin de indignare. Mai ales ca vedeam cum se uita nu in ochii mei, ci la ochii mei, masurandu-mi pupila probabil. Si apoi primul raspuns de geniu: „Atunci cum se poate doamna asa ceva?!”. Nu aveam cum sa ii desenez din pozitia aceea si nici sa ii raspund nu am avut timp, caci targa mi-a fost impinsa catre urmatorul salon.

Acolo m-a intampinat un medic super simpatic, care imi tot cerea din cand in cand sa zambesc. „Dar cum s-a intamplat?” m-a intreaba si el. „Am cazut pe scari. Am alunecat. Cred ca de la papuci” i-am raspuns. „Dar carati ceva?”. „Da, caram carti.” i-am dat eu lamuriri. „Pai, vedeti? Nu se face asa ceva. Va recomand o tableta! O tableta si atat!” Mi s-a parut amuzant si am ras, mai ales ca durerea ma mai lasase. Mi-au facut toate analizele posibile si nu am nimic altceva decat o contuzie in zona bazinului. Adica o (niste) lovituri. Eu as zice vreo 12 in acelasi loc. Nu inteleg cum nu am avut instinctul sa atenuez cazatura punand mainile pe jos. Cred ca eu tot incercam sa tin cartile cat mai bine, sa nu cumva sa cada ele!

Cat timp am stat prin spital, in jurul meu au circulat multe „accidente” caznice. O alta doamna cazuse pe scari si se lovise la o mana, iar unui alt domn de langa mine ii cazuse jocul de table in cap! Credeti-ma, m-am gandit ceva la povestea lui de ieri seara si pana azi. Cum sa iti cada tablele in cap? Avea capul spart, o taietura spunea el de la muchia jocului de table. Ma tot gandeam daca totusi nu a trisat in timpul jocului si cineva s-a razbunat, lovindu-l cu tablele in cap. Ma rog, erau probabil puse undeva sus, foarte sus, nu stiu, cert e ca povestea lui parea si mai putin credibila (chiar daca mai mult ca sigur adevarata) decat a mea cu cartile.

La final, in timp ce imi luam reteta, acelasi medic simpatic imi spune: „Eu, sincer, va admir. De 5 ani lucrez aici si nu am mai auzit pe nimeni care sa se accidenteze carand carti. Carti?!?! Carti?! (a tot repetat mirat) Asta chiar e ceva nemaintalnit. Ati auzit si dumneavoatra: table. Da, domne’, cand joci table te mai poti lovi. Dar chiar carand carti? Asta e mai rar in ziua de azi.”