Depresia postnatală, o adevărată boală. Povestea Mariei este cutremurătoare: „Sunt obosită, nespălată şi nu vreau să mai fiu aici”

Maria Negoiță şi-a spus povestea, care a durat mai bine de doi ani, pentru totuldespremame.ro. „Cineva îmi împinge un picior între coaste. Nu mai știu ce visam, dar eram liberă și fericită și era soare și ceva câmpie verde cu un cer albastru senin și… Nu vreau să mă trezesc. Piciorul mă înghiontește mai tare. Strâng tare din ochi, nu vreau să-i deschid. Dacă-i deschid se duce senzația aia faină de bine, de dolce far niente. Piciorului dintre coaste i se alătură o mână care începe să mă frământe enervant. După care se aude o voce mică, ușor curioasă. Dacă ar fi putut vorbi și altceva decât interjecții, ar fi zis probabil „De ce ești încă în pat? De ce nu te joci cu mine? De ce nu-mi dai să mănânc? De ce nu mă iei în brațe? De ce dormi? De ce dormi? De ce dormi?”.

Citeşte şi: Speak, în depresie după experienţa de la Asia Express. Artistul a avut nevoie ajutorul medicilor: „M-a marcat. Nu ieşeam din casă”

Îmi urăsc viața. Nu vreau să mă trezesc

Deschid ochii și mă surprind având cel mai urât gând pe care l-am avut vreodată. Îmi doresc să adorm înapoi, să trăiesc în vis. Îmi urăsc viața, nu vreau să mă trezesc. Ce rost au toate astea? Ce viață e asta în care mă trezesc atât de tristă și tot ce vreau e să vină seara ca să mă culc iar? Care e sensul vieții mele pe lumea asta? Nu-l găsesc în acest moment.

E o zi superbă de primăvară. Pe geam se văd frunzele teiului, jucăușe în soare. În pat se întinde lângă mine Sebastian, fiul meu de 8 luni. Gângurește mulțumit și se uită spre mine cu ochi curioși. Mă simt groaznic pentru tot ce am simțit mai devreme, dar nu mă pot abține. Gândurile astea vin și nu vor să plece. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și singură. Și vreau să fiu în orice altă parte, făcând orice altceva. Și mă simt atât de incredibil de vinovată pentru asta.

Alte articole

Artista Sylvia s-a confruntat cu o depresie întinsă pe mai mulți ani, declanșată de un compliment făcut de o jurnalistă: „A fost momentul în care am început să-mi pun semne de întrebare. Chiar nu putea nimeni să mă privească în profunzime?”

Ziua în care românii intră în depresie. Studiu: 53% devin mai precauţi cu cheltuielile, iar 22% o iau razna

Ar trebui să simt fericire, dar tristețea mă doboară

Nu știu de ce mă simt așa, ar trebui să fiu fericită, recunoscătoare pentru că sunt sănătoasă, că am un bebe sănătos, că suntem toți bine, că am un soț care îmi e alături, părinți care mă ajută la nevoie, chiar dacă nu o fac așa cum le-o cer, ci cum vor ei. Ar trebui să simt fericire, nu tristețe. Cu toate astea, tristețea mă doboară. Mi-e groază de ziua care tocmai a început. Mă rog să îi supraviețuiesc, mă rog să vină seara, mi-e frică. Nu știu de ce mi-e frică, dar simt o teamă constantă care mă strânge de gât, mă apasă pe piept, îmi pune un nod în stomac și-mi face burta să bolborosească.

Nu mănânc, de teamă să nu am nevoie la baie cât timp ies cu copilul afară în parc. Nu schimb nimic la rutina zilnică. El e pe primul plan și viața lui nu va suferi din cauza unei proaste care nu e capabilă să-și găsească fericirea. Ignor tot ce simt, trag aer în piept și pornesc.

M-am chinuit ca un animal în cușcă

Au trecut 4 ani si jumătate de atunci. Acum, când îmi amintesc, știu că acela a fost începutul a ceea ce se numește depresie postnatală. Atunci nu știam. Atunci mă chinuiam ca un animal în cușcă. Într-o cușcă făcută de mine, dar și asta aveam să aflu tot mai târziu. De la momentul zero au urmat peste doi ani de anxietate, atacuri de panică, somatizări extreme. Mă trezeam cu frică și mă culcam ca să n-o mai simt. Nu mâncam aproape nimic.

Am slăbit atunci 28 de kg. Ajunsesem să am cu vreo 16 kg sub câte aveam când rămăsesem gravidă. Mergeam la terapie și îi spuneam psihoterapeutei că dau jos cam un kilogram la 2-3 zile, că mă uit în oglindă și parcă… dispar. Nu mâncam de frică. Mi-era teamă ca hrana o să-mi facă rău – cutare chestie nu se digeră bine, aialaltă îmi provoacă gaze, aia mă strică la stomac. Nu știam că somatizez. M-am dus la doctori. Am făcut o tonă de analize. Ajunsesem să am scaun cu sânge, palpitații, tremur, senzația că mi se închide gâtul și nu mai am aer.

Citeşte şi: Fumatul poate creşte riscul de depresie şi schizofrenie

Doamnă, vă bate soțul?

Eram perfect sănătoasă. Medicii au început să-mi sugereze, unii mai subtil, alții mai evident, că e cazul să mă odihnesc. „Relaxați-vă, doamnă! Faceți ceva ce vă place. Lăsați copilul cu soțul și întâlniți-vă cu o prietenă” mi-a spus gastroenterologul după ce mi-a venit rezultatul de la endoscopie și colonoscopie cu biopsie. „Aveți o gastrită ușoară, altfel sunteți bine”. Medicul de familie m-a trimis la duhovnic. M-a întrebat dacă mă bate soțul, dacă am probleme cu părinții, i-a spus copilului (de un an jumate la vremea aceea), că nu e vina lui că mami e nefericită.

Cel mai nasol nu a fost primul atac de panică (cu care am ajuns la camera de gardă la Bagdasar acuzând durere în piept și respirație insuficientă, plus durere de mâini și torace), ci atacul de panică pe care l-am gestionat singură. Singură, adică fără să ajung la spital. Duceam constant muncă de lămurire cu mine. „Nu există ce simți acum. Ți se pare că nu ai aer. Ți se pare că te apasă o piatră pe piept. Nu se va întâmpla nimic rău. Nu ai niciun motiv real de frică. Este doar în închipuirea ta”. Repetam poezia, la nevoie, de câteva zeci de ori pe zi…” (Citeşte AICI întreaga poveste)