Paleontologii au descoperit şi în America de Nord fosile parţiale, datând din urmă cu 41,2 milioane de ani, care sugerează că cetaceele din acea epocă şi-au pierdut capacitatea de a se ridica şi de merge pe uscat.
Strămoşii balenelor şi ai delfinilor trăiau pe uscat în urmă cu 50 de milioane de ani, în regiunea în care se află în prezent India şi Pakistan.
Scheletul a fost găsit la 1 kilometru de coasta pacifică, în Playa Media Luna, localitate aflată la 250 de kilometri sud faţă de Lima. Prin săpături, cercetătorii au descoperit mandibula, dinţi, vertebre, coaste, părţi din oasele membrelor superioare şi inferioare şi chiar oasele degetelor acestui mamifer care erau, fără îndoială, palmate.
Potrivit anatomiei sale, oamenii de ştiinţă consideră că acest cetaceu, cu o lungime de aproximativ patru metri, putea să meargă pe uscat şi să înoate în mare.
„O parte a vertebrelor cozii arată similarităţi cu cele ale mamiferelor semi-acvatice actuale, precum vidrele. Avem de-a face deci cu un animal care începuse să îşi utilizeze tot mai mult coada pentru a înota, fapt care îl diferenţiază de exemplarele mai vechi din India şi Pakistan”, arată un cercetător, potrivit Agerpres.
Fragmente ale scheletelor unor balene patrupede au fost găsite şi în Egipt, Sahara occidentală, Senegal, Togo şi Nigeria. Însă acele fosile erau atât de fragmentate, încât oamenii de ştiinţă nu au putut să ajungă la concluzia că animalele în cauză puteau să înoate.
Deşi balena din Peru putea să înoate ca o vidră, cercetătorii au formulat ipoteza potrivit căreia aceasta a traversat fără îndoială Oceanul Atlantic între coasta vestică a Africii şi America de Sud, continente care erau de două ori mai apropiate decât sunt în prezent, iar curentul est-vest din epocă ar fi ajutat-o în acea călătorie.
Acest fapt ar elimina ipoteza potrivit căreia balenele ar fi ajuns în America venind dinspre nord, pe lângă Groenlanda.