Masa era în cantina unui colegiu de la Oxford. Angajatorul meu de la acea dată oferea un curs de 5 zile de integrare în companie şi în Regat, cursuri care în fiecare an se ţineau în Oxford.
Una dintre zilele de curs presupunea înţelegerea sistemului politic britanic. Şi de fiecare dată câţiva parlamentari, fie laburiști, fie conservatori veneau să le explice jurnaliștilor veniți de prin toată lumea ce înseamnă să fii politician în Regat.
Masa a fost una tipică de corporație. Nimic elegant, nimic ieftin, doar socializarea contează în astfel de situații. Dar, spre deosebire de alte întâlniri, de data aceasta organizatorii ne-au pus carafe de vin pe masă. Un vin alb, nici bun, nici prost, nici scump, nici ieftin. Doar un vin.
Am turnat un pahar, am povestit despre Anglia, despre România, atmosfera s-a destins, am început glumele. Despre fotbal, evident, pentru că era o vreme când îi băteam peste tot. Am dat să-i pun un al doilea pahar. M-a oprit ferm și mi-a zâmbit. “Nu mai beau, mi-a spus. L-am privit mirat. E o seară frumoasă, de ce nu? Trebuie să conduc înapoi în colegiul meu.” Am rămas cu carafa în mână. „Cum adică să conduceți? I-ați dat liber șoferului?
– Păi, nu am șofer! Nu am bani să-mi permit unul! – Sunteți parlamentar,cu siguranță vă plătește Parlamentul! – Plătește, dar am cheltuieli mai importante pe care trebuie să le decontez. Eu pot să-mi conduc singur mașina!”
Venit dintr-o țară în care șoferul parlamentarului e sfânt, am rămas cu paharul în mână. Micul exercițiu de decență mă lăsase cu gura căscată.
Să nu vă închipuiți cumva că Marea Britanie e ferită de scandalurile parlamentare. Fonduri deturnate de la cabinete sau mită luată pentru promovarea unor amendamente sunt scandaluri curente dincolo de canal. Există însă câteva limite peste care nimeni nu e dispus să treacă. Iar, dacă se trece, cariera politică e șubrezită serios, dacă nu distrusă.
E tocmai ce lipsește la cealaltă extremitate a Europei: decența și stabilirea unei limite. În Parlamentul României indecența este norma, iar cu fiecare săptămână trecută, limita este dusă mai departe.
De exemplu, plenul Senatului a respins marţi solicitarea ANI privind încetarea mandatului senatorului PNL Mircea Diaconu, ca urmare a deciziei definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Povestea lui Mircea Diaconu e neclară juridic, atâta vreme cât chiar Senatul i-a dat o hârtie în care-i spunea că poate să fie și director de teatru. E un argument puternic și demn de luat în seamă.
O instanță a decis, însă, altfel. Și după o lungă tergiversare, Senatul a hotărât că hotărârea instanței nu este aplicabilă.
Există și posibilitatea contestării hotărârii la Curtea Constituţională, dar cred că este prima oară în istorie, chiar și în istoria Parlamentului României, când se votează împotriva aplicării unei hotârâri judecătorești.
E posibil ca maestrul Mircea Diaconu să fi fost vânat. Există indicii în acest sens. Criticii virulenți ai lui Traian Băsescu s-au ales cu câte un dosar pe undeva. E posibil ca toate corzile să fi fost trase. Sau să se fi găsit alți judecători cu nașul în suflet, dar una peste alta instanțele s-au pronunțat irevocabil.
Și aici e limita la care ar fi trebuit să se oprească membrii Parlamentului. Să-i acorde respectul cuvenit unui mare actor și unui bun parlamentar și să aplice hotărârea.
Altfel toate hotărârile judecătorești din țara asta devin facultative și subiective. Fiecare cetățean își va dori ca Parlamentul să decidă și-n cazul său, iar mai cu seama deputații și senatorii vor cere ca și cazurile lor să fie analizate și de ce nu votate.
E un semn că justiția are o culoare politică. Un fel de răspuns roșu-galben la portocaliul procurorilor și al ANI. Și rămân în continuare la ideea că indiferent de armele adversarului nu trebuie să faci aceleași greșeli.
Sunt convins că în ciuda acestui eveniment maestrul Diaconu și-ar fi câștigat mandatul dacă bătălia sa juridică era pornită mai devreme. Posibil să o facă peste 4 ani din nou. Hotărârea instanței nu ar fi zdruncinat simpatia de care se bucură.
Hotărârea Parlamentului zdruncină însă un sistem și așa șubred. Și instalează un tip de normalitate care va fi greu de combătut.
P.S. Tot despre decență și limite ar trebui să fie vorba și în cea de a treia suspendare. Dar la acest subiect o să mă întorc repede tot aici.