DEUTSCHE WELLE: Orice dezbatere de bună credinţă pare imposibilă

În prea multe privinţe anul 2013 pare irosit. Constituţia nouă a fost blocată de preşedintele Traian Băsescu, care nu ascunde că ar putea abuza din nou de prerogativele sale prin repetate şi nejustificate sesizări la Curtea Constituţională. Ca urmare, proiectul de împărţire a ţării în regiuni a fost şi el blocat, deşi ar fi fost dificil de realizat oricum. Problema maghiară pare insolubilă, cel puţin câtă vreme se conservă peresupoziţiile actuale ale politicii româneşti.

Descentralizarea asumată recent de guvern ar putea fi şi ea împiedicată prin acţiunea concertată a opoziţiei şi a preşedintelui. Subit, aşa numita dreaptă reformatoare, partenera creştin-democraţilor germani din PPE, a devenit cerberul feroce al centralismului de stat. Politicieni PDL, activişti de la Mişcarea Populară şi inclusiv preşedintele Traian Băsescu acuză proiectul guvernului că distruge pârghiile administraţiei centralizate. „Nu vreau să fiu alarmist, dar avertizez public că e o crimă administrativă. (…) Cum va face Ministerul Sănătăţii politica sănătăţii, dacă nu mai are direcţiile din teritoriu?” (Traian Băsescu B1TV).

Declaraţiile preşedintelui sunt limpezi ca lumina zilei. El crede că numai guvernul poate face „politica sănătăţii”. Dar tocmai aceasta este raţiunea descentralizării, ca politica sănătăţii să fie delegată autorităţilor care cunosc mai îndeaproape dificultăţile locale. Scopul declarat al legii este să dea „baronului” atribuţii pe care până acum le-a avut Ministerul Sănătăţii şi pe care le-a exercitat prost. Dacă această „politică a sănătăţii” nu ar fi fost atât de sublimă şi inexistentă, nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să propună o descentralizare.
De fapt preşedintele comite un sofism. El trage concluzia că descentralizarea e rea dintr-o premisă pe care nu o mai supune analizei critice, instituind-o ca valabilă din oficiu. El afirmă iniţial că centralismul e singura formă posibilă de administrare după care trage concluzia că descentralizarea e ceva rău şi „antinaţional”. În aceste condiţii orice dezbatere de bună credinţă e imposibilă.

Putem presupune că preşedintele va face tot ce îi stă în putinţă pentru a bloca şi acest proiect. Dacă prima contestaţie la CC a PDL nu va avea rezultatul dorit, atunci preşedintele va putea repeta constestaţia aşa cum a făcut-o şi în cazul legii referendumului. Mai grav este că nimeni nu se poate cu adevărat baza pe judecata Curţii Constituţionale, care a fost mult prea labilă şi prea atentă la circumstanţele politice. Chiar şi faptul că a admis să judece a doua contestaţie a preşedintelui pe tema referendumului, deşi era clar că nu mai era nimic de judecat, este ceva care dă de gândit. Pentru cine nu ştie, Curtea Constituţională are posibilitatea să declare o sesizare inadmisibilă.

Alte articole

Traian Băsescu: „Până de curând ne certam pe cine să votăm. Acum nu mai avem pe cine să votăm. Oare pentru cât timp? Vom vedea…”

Traian Băsescu îl distruge pe Călin Georgescu: „Diferenţa între suveraniştii europeni şi Călin Georgescu este uriaşă. Ăsta e un şarlatan”

Se poate obiecta că opoziţia şi preşedintele fac ceea ce ar trebui să facă orice opoziţie. Dar atunci ar trebui să ne întrebăm care sunt alternativele?
În domeniul Constituţiei, preşedintele a propus un prezidenţialism întărit, asociat cu un parlament unicameral. E o variantă teoretic posibilă, dar să nu uităm că acelaşi preşedinte propusese şi împărţirea ţării în regiuni cu grad mai ridicat de autonomie administrativă (în contrast vădit cu ceea ce spune astăzi despre descentralizare). Este mai bună propunerea preşedintelui? Să remarcăm doar că parlamentul unicameral şi regionalizarea ţării sunt două lucruri care se bat cap în cap. Monocameralismul se acordă cu o ţară relativ mică şi centralizată. Regiunile odată constituite – şi dezvoltând, încetul cu încetul, o viaţă socială şi economică proprie – ar simţi nevoia unei reprezentări la nivel naţional. Regionalizarea pretinde pur şi simplu o a doua cameră a parlamentului, tocmai pentru a asigura unitatea statului, căci altfel regiunile ar căuta alte căi de exprimare. Bicameralismul este, printre altele, şi o garanţie a unităţii statale în condiţiile unei mai largi descentralizări administrative.
În sfârşit, din motive pur teoretice, să atacăm şi un subiect despre care se vorbeşte cu jumătate de gură, dar la care preşedintele Băsescu face mereu aluzie: integrarea actualei Republici Moldova în cadrele statului român. Cum crede cineva că Basarabia ar putea fi integrată în cadrul unei administraţii strict centralizate cum este cea actuală şi mai ales în cadrul unui Parlament unicameral? Moldova din stânga Prutului are particularităţi istorice, demografice, lingvistice şi culturale care ar pretinde de la sine o autonomie cel puţin de tranziţie şi care, mai mult decât oricare altă provincie, va dori să aibă în Parlament o reprezentare specifică, care să nu fie subordonată politicii de la Bucureşti. Or, dacă organizarea statală a ţării nu i-ar permite să aibă o asemenea reprezentare (într-un Senat al regiunilor) vom asista cu certitudine la apariţia partidelor locale şi autonomiste. Am atacat acest subiect doar pentru a arăta că propunerile Preşedintelui (explicite sau implicite şi aluzive), sunt contradictorii şi că nu pot închega o viziune valabilă privind dezvoltarea politică a României. Aşadar din orice direcţie am analiza propunerea de reformă constituţională a preşedintelui, ea pare defectuoasă.

Citeşte mai multe pe dw.de