Doi ani de la Colectiv. Mărturia unui supravieţuitor: „Dacă nu m-ar durea…îmi visez prietenii, am coşmaruri”

„Au trecut foarte repede aceşti doi ani. Încerc să fie ca înainte, dacă nu m-ar durea… te ţine pielea. Când e mai urât afară, se strânge pielea. Dar e mai greu că îţi lipsesc, că nu îţi vezi prietenii, decât durerea ta. Am pierdut 10 prieteni, incluzând trupa. Timpul le rezolvă pe toate, dar doi ani e puţin. (…) Parcă-i ieri. Câteodată te simţi normal. Eu nu am visat niciodată că ard, dar îmi visez prietenii, am coşmaruri, eu neavând coşmaruri înainte. Plâng şi acum. Plângi când îţi aduci aminte, plângi pentru că îţi este greu. Am plâns şi în spital, la un moment credeam că nu o să mai am lacrimi. Plângeai de durere, plângeai de durerea altora, de mila asistentelor, de a ta. Unii nu ies din casă deloc, decât la tratament”, povesteşte Livia Lupu, unul dintre supravieţuitorii incendiului, citată de Mediafax.

Livia nu a uitat nicio clipă cum a început totul. Retrăieşte acele momente cu aceeaşi intensitate ca în noaptea tragicului eveniment.

„Eu am văzut perfect tot, pentru că eram la prima masă. Au pornit artificiile, au făcut un „fâs”, a încercat cineva să stingă cu paharul de bere. A cerut un extinctor care nu a făcut nimic, pentru că nu mergea. A spus Găluţ (Andrei Găluţ, solistul trupei Goodbye to Gravity, n.r.): „Asta nu era în program, ieşiţi”. A fost foarte repede. Atât a fost. Câteva secunde. Eu am intrat pe un hol şi acolo am rămas, nu am văzut ce era în spate. Eu am fost blocată în uşa ce era închisă, nu am putut ieşi. Mă călca lumea, am avut picioarele vinete. Degetele mi-au fost strivite. Când s-a deschis uşa, eu am avut instinctul de a mă face ghem, apoi şi flacăra a ieşit peste mine. M-au scos un prieten şi Adi Despot de la Viţa de Vie”, povesteşte tânăra.

Dincolo de tratamente, tânăra a încercat să îşi reia, treptat, viaţa de dinainte de incendiu, însă nimic nu mai poate fi la fel. Orice culoar îngust, orice zgomot de artificii îi provoacă o stare de panică.

Alte articole

Scandalos! Victimele de la Colectiv trebuie să dea despăgubirile înapoi. Instanța a luat deja decizia

Marcel Ciolacu: „Nu e o zi fericită, se împlinesc 9 ani de la tragedia de la Colectiv. Nu vreau să fiu în sufletul părinților”

„Primul concert a fost ciudat, căutam uşa. Dar a fost şi mai ciudat când am fost la film la mall, pentru că ieşi pe culoarul acela îngust. Mi-a fost mai frică acolo mai rău decât la un concert. Dai din unul în altul şi nu mai vezi uşa. A fost crunt. Eu plec de la film ultima, ca să fie liber culoarul. La primele artificii era să fac infarct, la un concert al lui Iglesias. Am reţineri, pentru că acum ştiu ce se poate întâmpla. Gândeşte-te că în Centrul Vechi se întâmplă ceva, arzi ca şobolanii. Mai merg în unele locuri, dar stau pe afară. Mulţi se gândesc că nu li se poate întâmpla nimic lor. Aşa gândeam şi eu, acum uite… De la tragedia din Colectiv nu mai fumez”, spune Livia.

Şi pentru Mihai Anghel cei doi ani au trecut prea repede pentru că, spune tânărul, „parcă s-a întâmplat ieri”.

„Chiar vorbeam cu cineva zilele astea, din grupul răniţilor, şi ne puneam întrebarea când şi cum au trecut aceşti doi ani? Atât de repede, de parcă s-a întâmplat ieri. Dar când ai de facut operaţii, recuperare non-stop, creme, să te fereşti de soare, de frig, doi ani trec repede, mult prea repede”, spune Mihai.

În cursul verii, Mihai a rămas fără loc de muncă. Lucra la o firmă care se ocupă cu distribuţia şi importul de muzică, ce aparţine de o casă de discuri din ţară. În luna iunie a acestui an, casa de discuri a avut o petrecere la care a participat şi unul dintre foştii patroni Colectiv. Mihai nu a mers la petrecere, însă când a aflat de prezenţa celui judecat pentru tragedie, i-a spus unui prieten că este nemulţumit că oamenii au uitat ce s-a întâmplat în club.

„La scurt timp, acesta i-a atras atenţia unui coleg de la casa de discuri, cunoştinţa comună, care din intamplare a fost şi el în Colectiv, dar nu a păţit nimic, iar acesta, surpriză, a făcut în aşa fel încât să fiu dat afară. El s-a dus la directoarea generală şi i-a spus că vreau să stric imaginea firmei. Nu am participat la petrecerea respectivă, ci doar am vorbit cu un amic şi mi-am arătat dezaprobarea şi dezamăgirea cu privire la participarea acelei persoane la eveniment, în contextul în care casa de discuri este direct implicată în tragedia Colectiv. Nu mai contează, nimeni nu a învăţat nimic şi singurul scop este de a face cât mai mulţi bani”, a spus Mihai.

Dragoş Dincă are 20 de ani şi este student la Facultatea de Fizică de la Măgurele în anul II. Spune că tragedia i-a schimbat viaţa complet.

„Nici nu am noţiunea timpului şi parcă au trecut prea repede aceşti doi ani. De la tragedie mie mi s-a schimbat viaţa complet. Sunt mult mai responsabil, sunt foarte precaut. (…) În opinia mea, dacă eram toţi calmi în acea noapte şi nu ne împingeam, nu ne călcam în picioare, scăpam teferi mai mulţi. Peste mine a căzut o persoană şi am avut ambele picioare luxate din cauza îmbulzelii. Eu eram în faţa scenei, dar primul meu instinct, atunci când am văzut ce se întâmplă, a fost să mă retrag. Iniţial, oricum toţi stăteau şi se uitau în sus”, a rememorat Dragoş momentele nopţii de 30 octombrie 2015.

Fotograful Miluţă Flueraş spune că a reuşit să se reintegreze în societate, însă amintirile sunt încă vii.

„Îmi amintesc toate detaliile din acea noapte, nu am uitat nimic. Totul e la fel de viu în memoria mea ca şi momentul când s-a întâmplat. E greu de descris în cuvinte aşa ceva, nici nu ştiu dacă ar avea rost să descriu. E tragic ce s-a întâmplat, dar şi mai tragic că nu s-au schimbat foarte multe, că nu s-au tras cu adevărat nişte concluzii şi nu au fost nişte urmări pe măsură, ci doar pe moment”, a spus Miluţă.

Şi Alexandra Furnea era prezentă, în seara incendiului, în clubul Colectiv, unde participa la concertul trupei Goodbye to Gravity. Ea a povesteşte infernul prin care a trecut după acea noapte. Tânăra prezintă realitatea cruntă dintr-un spital românesc, dar şi cum au ajuns rănile ei pline de infecţii intraspitaliceşti.

„Plâng fără întrerupere în timp ce asistenta îmi desprinde atentă bandajele de pe răni. Tifonul se desface trăgând după el ţesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care şiroieşte sânge roşu, curat. Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă şi apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzaţia că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele fiinţei în timp ce jetul aspru al duşului îmi pătrunde pe muşchiul dezgolit de arsură şi pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roşu şi de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăţi de ţesut. Din cauza infecţiei, grefele au murit din nou şi în urmă au rămas suprafeţe şi mai mari de rană profundă”, îşi aminteşte tânăra unul dintre momentele post-Colectiv.

Alexandra spune că i-a luat doi ani să scrie textul.

„L-am redactat pentru că aşa cred că aceste lucruri trebuie să se ştie. Am respect şi dragoste faţă de personalul auxiliar de la Spitalul de Arşi – asistente şi infirmiere, în special faţă de asistenta de la sala de pansamente şi cea de la sala de baie, care au făcut cât au putut ele, în condiţiile date. Toată stima mea şi pentru cei câţiva doctori oneşti şi profesionişti de acolo. Puţini dar care îţi oferă speranţă. Am scris acest text pentru că vreau un altfel de sistem medical public în România. Şi l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt şi care ar mai fi fost astăzi în viaţă dacă erau trataţi mai bine”, conchide Alexandra.