Dr. Martin Jan Stránský, pentru Q Magazine: „Omul l-a creat pe Dumnezeu. Inteligența artificială va distruge omenirea”

Dr. Martin Jan Stránský, de origine ceh, dar având și cetățenie americană, este un om cu multiple pasiuni și realizări: un neurolog respectat, asistent profesor clinic de neurologie la Universitatea Yale, producător de vinuri și autorul cărții The Rise and Fall of the Human Mind (Ascensiunea și decăderea minții umane). Convingerea sa de bază, „noi suntem creierele noastre”, stă la temelia tuturor lucrărilor sale.  Prin scrieri, podcasturi și discursuri captivante, dr. Stránský reușește să transforme complexitatea neuroștiinței în idei clare și accesibile, folosind metafore și umor pentru a explica modul în care creierul nostru ne modelează identitatea. Abilitatea sa unică de a combina rigoarea științifică cu oratoria l-a transformat într-o voce dorită și convingătoare în domeniu, oferind perspective profunde pe teme care variază de la neuroplasticitate la provocările sociale ale vieții moderne.

Citiţi integral materialul exclusiv pe qmagazine.ro

DIGITALIZAREA, ARMĂ DE DISTRUGERE SAU DE PROGRES? 
Prima mea întrebare este inspirată de perioada COVID, în care perspectiva dumneavoastră a fost oarecum diferită de cea a altor persoane care au discutat despre această problemă. Vedeți posibilă formarea unui front unit în neuroștiință împotriva amenințărilor digitale asupra viitorului nostru? Sau opiniile diferite vor face dificilă atingerea unei poziții comune?

Cred că, la fel ca restul lumii, comunitatea medicală a devenit foarte globalizată. Când vine vorba despre efectele tehnologiei – în special ale tehnologiei digitale –, comunitatea neuroștiinței, asemenea oamenilor de știință în general, a fost adesea în prim-plan. Acest fapt este valabil atât în ceea ce privește considerațiile etice, cât și în ceea ce privește momentul discuțiilor despre impactul negativ al comunicării digitale.

Pentru umanitate, emoțiile au jucat întotdeauna un rol mai important decât faptele. Este valabil de mii de ani.
Putem vedea încă dezbateri continue pe teme care ar trebui să fie deja rezolvate, cum ar fi eficacitatea vaccinărilor.

Va dura timp până când neuroștiința, și știința în general, vor câștiga un respect mai larg.

Putem lua ca exemplu schimbările climatice. Oamenii de știință și politicienii au început să prezinte dovezi clare acum 20-25 de ani, însă mulți indivizi, inclusiv lideri mondiali, încă le resping. Putem observa liderii aleși în cea mai puternică țară din lume și atitudinile lor față de faptele științifice.

Când vine vorba de tehnologia digitală, neuroștiința este în mare parte unită în ceea ce privește preocupările sale.

Interesant este că mulți dintre cei care au dezvoltat tehnologia digitală și inteligența artificială au semnat petiții prin care cer limitarea acestora.
Bill Gates și Steve Jobs nu le-au permis copiilor lor să folosească tehnologia digitală acasă. În mod similar, Elon Musk, Sam Altman și alți pionieri ai inteligenței artificiale au sprijinit multiple petiții – cel puțin trei – care avertizează despre pericolele sale. Unele dintre aceste petiții au fost semnate de mii de ingineri și oameni de știință în domeniul calculatoarelor, afirmând că inteligența artificială reprezintă „cea mai mare amenințare la adresa extincției umane”.

Cu toate acestea, în ciuda acestor avertismente, continuăm să înaintăm.

Dr. Martin Jan Stránský deține Certificare Board: Neurologie, American Board of Psychiatry and Neurology; Certificare și certificat de formare specializată în neurologie, Republica Cehă; Certificare: American Board of Internal Medicine; Aprobare în medicină, Republica Cehă; Fellowship, Colegiul American de Medicină. Este membru al Consiliului american de medicină internă, Academia americană de neurologie, al Academiei Americană de Neurologie, Colegiul American al Medicilor, Camera Medicală Cehă. Este licențiat în Statele Unite (CT), Republica Cehă (UE) și Grenada W.I., membru al Organizației medicilor cehi Jan E Purkynje: Neurological Society, Neuroscience Society, Society of Social Pediatrics and Pediatric Psychology, Society of Social Medicine și membru premiat – Sigma Xi, societate onorifică de cercetare internațională.

Când va atinge inteligența artificială întregul potențial? 

Inteligența artificială este printre noi de ceva timp. Întrebarea reală este: cum definim inteligența artificială? Este doar un prăjitor de pâine care pornește la sunetul vocii tale? Este un GPS considerat inteligență artificială? Într-o oarecare măsură, da.

Chiar și creatorii inteligenței artificiale nu au o definiție complet satisfăcătoare. Dar, poate, cea mai bună definiție este aceasta: inteligența artificială este un program de calculator care, prin design, nu înțelege cu adevărat ce face.

Ce religie avea Mircea Diaconu. Cum vorbea marele actor despre Dumnezeu. „Încearcă să intri în relația asta. E cea corectă”

Programele de inteligență artificială sunt concepute fără algoritmi predeterminați, ceea ce înseamnă că funcționează fără să înțeleagă pe deplin ce fac. Acest fapt le permite să genereze rezultate complet noi și imprevizibile – iar acest proces este deja în desfășurare.

Există multe alte aspecte ale inteligenței artificiale care intrigă și îngrijorează. Cu toate acestea, multe per-sonalități mult mai influente și mai cunoscute decât mine au avertizat că inteligența artificială va duce, în cele din urmă, la distrugerea umanității. Sunt absolut convins de acest fapt, deoarece, istoric vorbind, de fiecare dată când o formă de viață biologică începe să-și transfere potențialul genetic și intelectual către o mașină, marcăm un punct de cotitură critic, și exact această realitate o vedem acum.

Este înfricoșător!

Da, suntem deja în acea situație. Am atins un moment crucial în istoria noastră evolutivă, care se desfășoară de 400.000 de ani.

În doar 25 de ani, am creat un scenariu dezastruos. Dacă această traiectorie continuă, va duce inevitabil, cel puțin, la un reset, unde ceva semnificativ se va întâmpla.
Un număr important de oameni vor suferi, probabil, și vor muri, ceea ce va duce la o realiniere a priorităților noastre. Nu spun asta ca un fanatic religios sau ca un teoretician al conspirației, ci ca unul dintre numeroșii oameni de știință care își bazează concluziile pe un simplu fapt, ușor de înțeles: suntem animale biologice sofisticate.

Tot ceea ce facem, fiecare eveniment care are loc în societatea noastră și în lumea noastră, ne afectează ca ființe biologice și ne influențează genele. Va fi întotdeauna valabil atât timp cât existăm.

Prin urmare, în momentul în care prioritizezi confortul și lenea, în loc să trăiești cu un stres pozitiv ca organism biologic, pui viitorul acelui organism într-un pericol grav.

Cu cât ne simplificăm mai mult viețile, cu atât devenim mai dependenți și mai sclavi ai acestor conveniențe. Cu toate acestea, rămânem organisme biologice. Continuăm să ne producem și să ne transmitem genele conform legilor naturii, legi pe care tehnologia nu le poate depăși sau anula.

Mirela Vaida: „Dumnezeu m-a ajutat în cele mai grele momente. Am zis „dă-mi și mie un băiat bun să mă ducă și pe mine în Cișmigiu cu barca!”

Câteva repere din biografia dr. Martin Jan Stránský includ: 1986-1989 Rezident și rezident șef – Departamentul de Neurologie, Centrul Medical Albany, Albany NY; 1986-1988 Intership și rezidențiat – Departamentul de medicină internă, Coney Island Hospital (SUNY), Brooklyn; 1985 Curs opțional de neurologie, Guy’s Hosp. și National Neurological Institute, Londra.; 1983 Doctor în medicină, Școala de medicină a Universității St. George´s, Grenada, W.I.; 1978 Licențiat în istoria artei, Universitatea Columbia, New York, N.Y.

CINE A APĂRUT PRIMUL: DUMNEZEU SAU OMUL?  
Dr. Stránský, în cartea dumneavoastră, stabiliți o legătură între inteligență și credincioși versus necredincioși. Această idee mi se pare interesantă, dar oarecum confuză. Ați putea, vă rog, să detaliați acest concept și să vă clarificați perspectiva? Insinuați subtil că necredincioșii sunt mai inteligenți decât credincioșii pentru simplul fapt că mintea lor e mai deschisă, față de cea a celor care sunt „ordonați” de un sistem? Atunci cum explicați odiseea poporului evreu, considerat, în general, drept una dintre cele mai inteligente comunități din istorie, măcar prin prisma faptului că a dat cei mai mulți premiați cu Nobel, și care a trăit timp de două mii de ani în exil, dar care și-a păstrat unitatea și identitatea prin credința comună în textele sacre, conservând, tot prin credință, speranța de a se întoarce la Ierusalim? După cum știți, Psalmul 136, evocat tocmai pentru a aminti fiecărui evreu „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!”, a fost o sursă de forță și rezistență pentru acest popor. Desigur, alături de Tora și de Talmud. Cum poate fi considerată religia, în acest caz, un factor limitativ pentru inteligență, în condițiile în care aceasta a jucat în mod clar un rol central în păstrarea și promovarea moștenirii intelectuale și culturale?

Ceea ce am spus este că, atunci când examinezi noncredincioșii în comparație cu populația generală, ateii, ca grup, tind să obțină scoruri mai mari la măsurătorile de inteligență.

Acest fapt sugerează că persoanele cu abilități cognitive mai ridicate, măsurate conform standardelor de astăzi, evaluează adesea critic ideile și pot să nu concluzioneze că Dumnezeu este sau că au nevoie de un Dumnezeu în viața lor. Acesta este punctul meu de vedere. Nu înseamnă însă că cei credincioși sunt neinteligenți sau că noncredincioșii sunt în mod inerent mai inteligenți.

Există nenumărați indivizi străluciți care sunt profund religioși, care cred ferm în Dumnezeu și care își subliniază credința pentru că i-a îndrumat în carieră, familie și în împlinirea personală. Credința lor le aduce o mare satisfacție și sens.

Observația mea nu este despre etichetarea credincioșilor ca mai puțin inteligenți, ci despre observarea unei corelații între inteligența mai ridicată și tendința de a pune la îndoială sau de a respinge credințele religioase. Este o distincție nuanțată și recunosc pe deplin că inteligența și credința nu se exclud reciproc.

Cum explicați credința? 

Problema aici este de o profundă importanță științifică, dar și filosofică. Din perspectivă științifică, știm că, creierul învață doar prin comparație. De exemplu, atunci când un copil mic atinge o priză și este electrocutat, învață rapid că nu este o idee bună și evită să o mai facă. Asta se întâmplă pentru că acum are un punct de referință pentru comparație. În mod similar, atunci când vorbiți cu mine astăzi, veți compara inevitabil această conversație cu alte interviuri pe care le-ați realizat. Atât conștient, cât și inconștient, munca dumneavoastră va fi modelată de impresiile și perspectivele pe care le obțineți din această interacțiune. Eu voi compara discuția mea cu dumneavoastră cu alte conversații pe care le-am avut.

Așa funcționează mintea noastră, deoarece creierul este programat să creeze conexiuni doar atunci când se întâmplă ceva nou sau diferit. Altfel, nu înregistrează prea mult.
Provocarea sau soluția fascinantă apar atunci când se întâmplă ceva ce nu putem explica. Chiar și astăzi, există multe lucruri pe care nu le înțeleg pe deplin. Imaginați-vă oamenii primitivi observând fenomene naturale precum fulgerul! Nu aveau cum să explice de unde vine fulgerul.

Așadar, ce face creierul în astfel de situații? Creează o explicație, chiar dacă nu este înrădăcinată în realitate. Acest act de a crea o explicație oferă un sentiment de confort și o modalitate de a da sens necunoscutului. Pentru oamenii primitivi, explicația era că existau mulți zei care controlau aceste forțe. Așa apar adesea sistemele de credință – ca o modalitate de a umple golurile din înțelegerea noastră și de a aduce ordine în haosul necunoscutului.

Actualmente este Profesor clinic asistent, Departamentul de neurologie, Școala de medicină a Universității Yale; Director, Programul de schimb de neuroștiințe al Universității Yale – Universitatea Charles și Recenzor pentru Universitatea Yale, NIH/FIC Global Health Scholars Program.

Apropo, credința mozaică a fost prima care a stabilit monoteismul, devenind una dintre cele mai mari puteri. Monoteismul a fost dezvoltat de evrei ca un instrument atât neurologic, cât și psihologic, pentru a îi ajuta la supraviețuire. Într-o lume dominată de panteism și politeism, ei și-au imaginat un Dumnezeu care era exclusiv al lor, un Dumnezeu cu care au încheiat un legământ. Acest Dumnezeu le-a oferit reguli clare, metaforic scrise în piatră, și a promis protecție și îndrumare prin încercările și tribulațiile lor dacă respectau aceste reguli. Acest cadru le-a oferit nu doar o identitate unică, ci și un sentiment de scop, de unitate și de rezistență în fața adversității.

Astfel, putem vedea cum circumstanțele culturale și politice ale unei anumite perioade modelează reacțiile umane față de anumite situații.

Înainte ca evreii să stabilească monoteismul, oamenii au creat mulți zei, adesea ciudați și variați. De exemplu, am trăit în India câțiva ani și am observat diversitatea bogată a zeităților din hinduism, cum ar fi zeii cu șase mâini sau cu trompe de elefant. Aceste reprezentări reflectă imaginația umană și nevoia de a da sens lumii prin figuri simbolice.

Așadar, întrebarea fundamentală este: exista Dumnezeu înainte de a exista creierul uman? Răspunsul meu, ca neurolog, este că nu.
Credința în Dumnezeu sau în zei este un produs al capacității creierului uman de a crea explicații, narative și simboluri pentru a naviga prin complexitatea existenței. Fără creierul uman, conceptul de Dumnezeu nu ar exista. Această perspectivă nu diminuează valoarea sau sensul credinței, ci evidențiază originile sale în procesele noastre cognitive și psihologice.

Prin urmare, Dumnezeu este o creație a creierului uman. Nu Dumnezeu l-a creat pe om, ci omul l-a creat pe Dumnezeu! Personal, mă îndoiesc de această cronologie și s-au mai îndoit și oameni de știință recunoscuți, între care i-aș aminti în treacăt pe Francis Bacon, pe Johann Kepler, care îl vedea pe Creator atât de inteligent încât căuta logica în toate, respingând un univers haotic, și căruia aș putea spune chiar că îi datorăm înlocuirea superstiției cu rațiunea, nemaivorbind de Isaac Newton pentru care, vă amintiți, Dumnezeul Suprem este o ființă veșnică, infinită, absolut perfectă… și am putea continua.

Da, Dumnezeu este o creație a minții umane.
Mă consider un agnostic – nu mă concentrez pe întrebarea ființării lui Dumnezeu. Nu sunt un ateu pentru că eu cred în importanța principiilor morale și, într-un sens metafizic, cred că aceste principii sunt conectate la adevăruri universale superioare. Această perspectivă face parte din munca mea în neurofilosofie.

Nu caut o etichetă sau să mă aliniez cu o anumită religie, deoarece, pentru mine, religia este… Ei bine, am luat cina odată cu Salman Rushdie, iar el spunea că religia este „nenorocirea omenirii”. Ideea lui era că, de îndată ce codifici credința – indiferent dacă Dumnezeu există sau nu, este o altă întrebare –, în momentul în care începi să împarți oamenii spunând „Dumnezeul meu versus Dumnezeul tău”, devine politică. Și acolo încep problemele.

Așadar, eu, ca neurolog, cred că Dumnezeu este o construcție a minții umane.

Totuși, credința, în orice formă, poate inspira oamenii să realizeze lucruri extraordinare.
Nu spun că ar trebui descurajată credința, ci evidențiez puterea credinței ca motivator și sursă de sens, indiferent de adevărul ei obiectiv. Credința, fie în Dumnezeu, fie în principii sau în idealuri, poate împinge indivizi și comunități să realizeze lucruri remarcabile.

Pentru mine, conceptul de Dumnezeu este pe deplin explicabil din perspectivă neurologică. Acesta provine din nevoia creierului uman de a crea sens și structură. Cu toate acestea, odată ce acest concept este formalizat în religie, devine o credință codificată – iar credința codificată este, în esență, o formă de politică, modelată de normele sociale și influențele culturale.

În cele din urmă, chiar și din perspectivă filosofică, întrebarea referitoare la ființa divină se reduce la dezbaterea mai largă despre adevăr. Dacă o afirmație – cum ar fi cea referitoare la existența lui Dumnezeu – nu poate fi susținută prin dovezi științifice clare și verificabile, atunci poate fi respinsă pe aceleași temei. Acest fapt însă nu anulează semnificația personală sau culturală a credinței, dar subliniază importanța dovezilor și a gândirii critice în discuțiile despre adevăr și realitate.

Pentru mine, dezbaterea despre Dumnezeu se încheie la egalitate – este ca un meci de fotbal care se termină unu la unu. Ca urmare, tind să las întrebarea deschisă.

Cu toate acestea, ca neurolog, înțeleg mecanismele din spatele nevoii noastre de explicații și credințe. Personal, nu am o poziție puternică pentru sau împotriva existenței lui Dumnezeu. Dar am preocupări semnificative, atât personal, cât și la nivel științific, față de religia organizată.

Am fost botezat romano-catolic și consider Biserica Catolică una dintre cele mai periculoase instituții de acest fel, nu doar de-a lungul istoriei, ci chiar și astăzi.

Problema mea nu este cu credința individuală sau cu spiritualitatea, ci cu structurile și dinamica de putere ale religiilor organizate, care au fost adesea folosite pentru a controla, a manipula și a răni mai degrabă decât pentru a înălța și inspira.

Așadar, aș fi în dezacord mult mai puternic cu cineva care încearcă să mă convingă de beneficiile religiilor organizate decât cu cineva ca dumneavoastră, care susțineți beneficiile personale ale credinței în Dumnezeu.

Susțin pe deplin credința atât timp cât aceasta întărește caracterul unui individ și nu impune sau subminează credințele altcuiva. Așa funcționează mintea umană – credința dumneavoastră în Dumnezeu este la fel de reală și semnificativă precum credința mea în a nu băga degetul într-o priză. Și asta este perfect în acord. Vă respect perspectiva și sunt de acord că credința, atunci când servește la înălțarea și împuternicirea oamenilor. Are locul ei.

Martin J. Stránský este actualmente conferențiar internațional cu privire la efectele negative ale tehnologiei moderne asupra creierului uman și asupra societății; Fondator și director, Policlinica de la Národní, Praga și Private Neurological Associates, Praga; Profesor invitat în domeniul diagnosticului fizic și al neuroștiințelor, Școala de Medicină a Universității St. George´s; Fondator și director al programului Praga Selective, cel mai mare program de vară pentru studenții la medicină din lume; Neurolog la Spitalul General, St. George, Grenada WI și medic al ambasadelor Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Germaniei și Republicii Cehe.

Poate influența credința starea de bine și viața cuiva?

În mod interesant, ca medici, avem acces la studii convingătoare care arată că cei credincioși, în special cei care se roagă, chiar dacă nu cu mare fervoare, tind să facă față mai bine în cazul unor boli grave. Am observat acest fapt direct la pacienții din unitățile de terapie intensivă.

Mai multe studii susțin ideea că rugăciunea și credința pot oferi rezistență psihologică și emoțională, care contribuie la rezultate mai bune în timpul crizelor de sănătate.
Acest fapt nu dovedește neapărat existența lui Dumnezeu, dar evidențiază beneficiile tangibile ale credinței în sprijinirea oamenilor să facă față unor provocări extreme.

Am realizat un studiu la Yale care abordează conceptul de mindfulness, dar care se extinde și la ideea de a fi conectat la un principiu superior sau de a crede în ceva dincolo de sine, cum ar fi credința că existența nu se termină pur și simplu după moarte. Rezultatele au arătat că persoanele cu astfel de sisteme de credință tind să se descurce cu 10-15% mai bine la diverse măsurători ale rezilienței și gestionării stresului, comparativ cu cei care nu au astfel de cadre. Acest fapt sugerează că a avea un sens al scopului sau o conexiune la ceva superior poate îmbunătăți semnificativ starea psihologică și funcționarea generală.

TEHNOLOGIA: STRĂLUCIRE,  ÎNTUNERIC SAU URÂȚENIE 

În România, mulți părinți și experți în educație susțin că predarea scrisului de mână în școli este o practică învechită și primitivă. Ei cred că cititul pe ecrane este la fel de eficient ca cititul din cărți tipărite. Dumneavoastră ce credeți? Din perspectiva neuroștiinței, cum diferă aceste abordări și ce impact au asupra învățării și dezvoltării cognitive?

Ei bine, așa cum este cazul cu aproape tot ce am prezentat în cartea The Rise and the Fall of the Human Mind, nu este vorba despre ceea ce cred eu, ci despre fapte. Acești oameni au dreptul la opinii, dar nu au dreptul la propriile lor fapte. Realitatea, susținută de fiecare studiu științific, este destul de clară: acești oameni pur și simplu greșesc. Dovezile contrazic afirmațiile lor.

Există un motiv pentru care unii au această credință și provine din direcția pe care a luat-o societatea modernă, unde tehnologia este adesea văzută ca soluția supremă. Cu toate acestea, la nivel neurologic, academic și educațional, fiecare studiu a demonstrat că cititul de pe hârtie este mai eficient decât cititul de pe ecran, iar scrisul de mână este superior tastării literelor. Nu este o opinie, este un fapt. Aș provoca pe oricine să găsească un singur studiu care să dovedească contrariul, pentru că astfel de studii pur și simplu nu există.

De fapt, cercetările au mers până în punctul de a împărți aceeași clasă de elevi în două grupuri, instruite de același profesor și urmând același curriculum. Un grup a învățat folosind computere, în timp ce celălalt grup a tipărit materialul și a studiat de pe hârtie. Rezultatele au arătat în mod constant că grupul care a folosit hârtia a obținut scoruri semnificativ mai mari la testele standardizate față de grupul care s-a bazat pe ecrane. Acest fapt evidențiază avantajele clare ale metodelor tradiționale în îmbunătățirea învățării și a performanței cognitive.

Fiecare studiu a demonstrat că cititul de pe hârtie este mai eficient decât cititul de pe ecran, iar scrisul
de mână este superior tastării.

Cum explicați neurologic această realitate? 

Există mai multe motive neurologice. În primul rând, are legătură cu evoluția și cu modul în care creierul nostru este conectat. Nu citim procesând litere individuale; în schimb, recunoaștem modele pe o pagină. Când încercăm să ne amintim ce am citit, creierul nostru funcționează într-un anumit mod: caută mai întâi locul pe pagină unde se afla modelul, apoi încearcă să-și amintească cuvântul. Acest proces este similar cu modul în care cineva ar putea căuta o carte într-o bibliotecă. Mai întâi caută secțiunea (modelul), apoi cartea specifică, o scoate, o deschide și citește conținutul.

Această abordare spațială a cititului și memoriei bazată pe modele este profund înrădăcinată în funcționarea creierului nostru. Când citim de pe hârtie, angajăm acest proces natural mai eficient decât atunci când citim de pe ecrane, unde lipsesc acele indicii spațiale și tactile.

Acesta este unul dintre motivele pentru care metodele tradiționale, cum ar fi cititul de pe hârtie și scrisul de mână, sunt mai eficiente pentru învățare și memorare; ele se aliniază cu modul în care creierul nostru a evoluat în sensul procesării și stocării de informații.

Când ceva este pe hârtie, este încadrat, fizic și spațial. Această încadrare ajută creierul să proceseze și să rețină informațiile mai eficient comparativ cu cititul de pe un computer, unde derulezi în sus și în jos. Chiar dacă textul digital poate fi împărțit în pagini, actul de derulare perturbă capacitatea naturală a creierului de a ancora informațiile spațial. Pe hârtie, folosești mâinile pentru a întoarce paginile sau a muta foile, ceea ce creează o conexiune tactilă și spațială cu conținutul.

Acesta este al doilea motiv pentru care metodele tradiționale sunt mai eficiente: evolutiv, creierul nostru este conceput să gestioneze bucăți separate de informații ca entități distincte, făcându-le mai ușor de localizat și amintit. Păstrând informațiile fizic separat – ca atunci când întorci paginile unei cărți –, te bazezi pe sistemele naturale de organizare a creierului, pe care derularea pe ecran pur și simplu nu le poate replica.

La fel ca atunci când copiii învață să adune numere, adesea își folosesc degetele, uitându-se la mâini și la numere simultan pentru a-și consolida înțelegerea. Acestea sunt mecanisme evolutive simple care demonstrează de ce cititul de pe hârtie sunt mult mai eficiente decât cititul de pe ecran.

Același principiu se aplică și la scris. Când scrii de mână, simți hârtia sub mână, ceea ce îți oferă o percepție a spațiului, a timpului și a mișcării. Această implicare tactilă îți stimulează creierul să gândească într-un mod mai complex și integrat, nu neapărat mai greu, dar mai profund și holistic.

Scrisul de mână activează mai multe zone ale creierului, îmbunătățind memoria, creativitatea și înțelegerea în moduri pe care tastarea pur și simplu nu le poate replica.
Aceste procese naturale, evolutive, evidențiază valoarea de durată a metodelor tradiționale în învățare și dezvoltare cognitivă.

Când scrii de mână, este un pic mai lent, și tocmai acesta este motivul pentru care se produc rezultate mai gândite și inteligente comparativ cu tastarea.

Puteți testa acest fapt chiar acum. Aveți un stilou în mână, scrieți litera b! (Am scris litera b, n.a.) Faceți-o încet! Acum scrieți litera v. Observați cum se simte să scrii b, observați mișcarea degetelor și feedbackul tactil. La fel pentru v.

Apoi, puneți stiloul și hârtia deoparte și tastați literele b și v pe telefon. Click, click. Veți observa că nu există nicio diferență în mișcare sau senzație; este aceeași acțiune pentru ambele litere. Această lipsă de diferențiere în tastare contrastează puternic cu experiența fizică distinctă a scrisului de mână.

Acest exercițiu simplu arată cât de mult înregistrează creierul nostru când scriem de mână, comparativ cu tastarea. Același principiu se aplică procesului de gândire mentală: scrisul și cititul pe hârtie angajează creierul într-un mod complex și mai semnificativ. Acesta este motivul pentru care studenții care scriu pe hârtie sau citesc din cărți fizice tind să obțină note mai bune; se bazează pe mecanismele naturale, evolutive ale creierului pentru învățare și memorie.

Al treilea motiv este că atunci când ții ceva în mână, de obicei în mâna dreaptă, deoarece majoritatea dintre noi ținem obiecte cu una sau ambele mâini, se activează căi către emisfera stângă a creierului, unde se află centrul limbajului. Acest fapt înseamnă că două lucruri se întâmplă simultan: în primul rând, procesezi cuvintele, iar în al doilea rând, experiența tactilă de a ține materialul consolidează învățarea într-o parte separată a creierului. Această dublă activare îmbunătățește memoria și înțelegerea.

De aceea, și motivul pentru care copiii mici, când învață să citească de pe hârtie, adesea mișcă buzele în timp ce citesc; vorbesc, în esență, cu ei înșiși. Această auto-verbalizare este un mod natural prin care își consolidează ceea ce citesc, deoarece înțeleg instinctiv că îmbinarea implicării fizice, tactile și verbale îi ajută să învețe mai eficient. Această abordare multisenzorială este profund înrădăcinată în modul în care creierul nostru este conectat și este mult mai puțin pronunțată atunci când citim de pe ecrane.

Oricine susține că învățarea de pe un ecran este mai bună pur și simplu greșește.

De-a lungul timpului, Dr. Martin J. Stránský a fost consilier al mai multor șefi de stat, miniștrilor, organizațiilor locale și internaționale privind sistemele medicale. Este membru al Comitetului consultativ al Comisiei senatoriale privind cehii care trăiesc în străinătate, Senatul Republicii Cehe. A fost consilier al președintelui Petr Pavel și al echipei sale în timpul campaniei prezidențiale și în prezent este consilier personal principal al primei doamne a Cehiei, Eva Pavlová.

În mod interesant, unele sisteme educaționale din diverse țări reconsideră acum dependența de instrumentele digitale. Explorează o revenire la metodele clasice, folosind instrumentele digitale în mod suplimentar – poate limitându-le utilizarea la aproximativ o oră pe zi – mai degrabă decât să le facă modul principal de instruire.

Cred că trebuie să înțelegem care este scopul: de a deveni digital conștient, digital capabil sau digital competent?

Această întrebare are de fapt două părți. Prima parte vizează rolul școlii, în general. În opinia mea, acesta se rezumă la două lucruri principale. În primul rând, să învețe o persoană – sau un copil – cum să gândească, nu neapărat să memoreze fapte.

De exemplu, când eram mic, trebuia să memorăm lucruri precum datele de naștere ale regilor, dar astăzi știm că astfel de informații pot fi ușor căutate. Școlile ar trebui să se concentreze pe învățarea gândirii critice, rezolvării problemelor și creării de soluții.

În al doilea rând, școlile ar trebui să ajute copiii să devină competenți social – să-i învețe cum să interacționeze cu ceilalți, fie că este vorba despre un copil care le place, un copil care îi bate – sau pur și simplu despre navigarea în relații, în general, deoarece suntem ființe sociale.

Școlile nu sunt aici pentru a te învăța cum să folosești un computer; scopul lor este mult mai profund decât atât.
Scopul principal al școlii este să te învețe cum să îți cultivi și să îți utilizezi mintea în mod eficient. Deși oricine poate învăța elementele de bază ale utilizării unui computer sau poate aprofunda în domeniile digital și inteligența artificială în câteva zile, adevărata provocare constă în stăpânirea celui mai puternic „computer” dintre toate – creierul tău. Acest „computer” este mult mai avansat, capabil și rapid decât chiar și cele mai mari supercalculatoare de pe Pământ. Acesta este rolul fundamental al educației: să te ajute să descoperi și să valorifici imensul potențial al propriei tale minți.

Este esențial să recunoaștem – și aici facem un salt semnificativ în înțelegere – că digitalizarea societății nu a îmbunătățit cu adevărat nimic. În schimb, ne-a făcut, în principal, mai leneși. Nu a contribuit la o speranță de viață mai lungă, la o inteligență sporită sau la o fericire mai mare. Nu a redus bolile sau, conform oricărui studiu, nu a diminuat incidența lor. Nu a creat bogăție pentru mase; dimpotrivă, a făcut ca un număr mic de indivizi să devină și mai bogați.

În esență, digitalizarea umanității nu a oferit nimic mai mult decât lene și confort sporite, fără să aducă progrese sau beneficii semnificative pentru societate în ansamblu.
Această realitate nu este doar o opinie; ea este un fapt.

Vă îndemn pe dumneavoastră și pe toți cititorii dumneavoastră să îmi trimiteți orice studiu care dovedește contrariul, astfel încât să pot înceta să mai scriu aceste cărți și să călătoresc prin lume pentru a ține prelegeri pe această temă. Dovada este clară: conform tuturor principalilor indicatori de fericire, inclusiv al unui studiu fascinant pe termen lung despre fericirea umană care a început la Harvard în 1938, urmărind aceleași 3.000 de familii de-a lungul generațiilor, precum și studii similare care ar fi putut fi realizate și în țara dumneavoastră, fericirea umană a scăzut constant de trei generații. Datele vorbesc de la sine și pictează o imagine îngrijorătoare a lumii moderne.

Trăim într-o societate care este, de fapt, mai divizată, mai însingurată, mai deprimată, mai nevrotică decât oricând.

Deși am făcut progrese tehnologice semnificative, atunci când ne concentrăm doar pe digitalizare, devine clar că am creat o societate în care fiecare membru este practic forțat să se bazeze pe produse tehnologice pentru a îndeplini sarcini zilnice de bază. Acest fapt este izbitor atunci când ne amintim că, în esență, suntem ființe biologice, nu digitale.

Astăzi, este aproape imposibil să deschizi un cont bancar, să rezervi un bilet de avion, să închiriezi o mașină, să faci o achiziție sau chiar să plătești ceva fără să pășești în lumea digitală. Nu știu cum este la dumneavoastră în țară, dar în multe locuri nu poți depune o declarație fiscală, vizita o primărie sau finaliza sarcini administrative esențiale fără să navighezi printr-o aplicație digitală. Această schimbare a modificat fundamental modul în care interacționăm cu lumea, lăsând adesea puțin loc pentru cei care luptă să se adapteze la această realitate digitală.

De ce îi forțăm pe cei de 60 și 70 de ani să devină sclavi ai lumii digitale când tot ce vor este să ia un creion și să completeze formulare pe hârtie?

Nu am nimic împotriva digitalizării în sine, dar atât din perspectivă neurologică, dar și evolutivă, nu ar trebui să existe nicio activitate pe Pământ care să nu poată fi realizată fie față în față, fie pe hârtie.
Cu toate acestea, în societatea noastră modernă, eliminăm din ce în ce mai mult aceste opțiuni. De exemplu, în țara noastră (Cehia, n.r.), sistemul poștal dispare încet, împingându-i pe oameni într-un cadru digital care nu se aliniază întotdeauna cu nevoile sau capacitățile lor. Această schimbare riscă să-i înstrăineze pe cei care nu se simt confortabil sau nu sunt familiarizați cu instrumentele digitale, creând bariere inutile în viața lor de zi cu zi.

Nimeni nu mai scrie scrisori, dar posibilitatea de a face acest lucru ar trebui să existe în continuare. Ar trebui să ai șansa să scrii o felicitare de Crăciun, să-i pui un timbru și să o trimiți cuiva fără teama că vor dispărea cutiile poștale. Cu toate acestea, acum aproximativ o lună, cutia poștală din clădirea mea a fost desființată. Este o problemă semnificativă. Nu e vorba doar despre nostalgie, ci despre păstrarea unor modalități de bază, tangibile, de a ne conecta cu ceilalți într-o lume din ce în ce mai digitală și impersonală. Eliminarea acestor opțiuni ne limitează alegerile și îi ignoră pe cei care apreciază sau se bazează pe metode tradiționale de comunicare.

Nu este vorba doar despre nostalgie, ci despre păstrarea unor modalități de bază, tangibile, de a ne conecta cu ceilalți într-o lume din ce în ce mai digitală și impersonală.
Ideea de a împinge copiii să devină „inteligenți digital”, în opinia mea, este similară cu a da unui copil o sticlă de vodcă și a spune: „Ia, învață să bei asta!”, în loc să-i fie oferită odată cu posibilitatea de a alege. Este o dilemă filosofică profund îngrijorătoare cu care ne confruntăm. După cum ați amintit, multe școli și mulți părinți încă mai cred că drumul de urmat este să abandonăm principiile biologice care ne-au modelat ca oameni și pur și simplu să le ignorăm. Problema esențială este că nu există alte principii care să influențeze biologia în afară de principiile biologice în sine. Ignorând acest fapt, riscăm să pierdem contactul cu fundamentele care ne-au permis să prosperăm ca specie.

Trebuie să fim prudenți și să nu ne sacrificăm esența biologică în căutarea progresului digital.

Și atunci… încotro se îndreaptă omenirea?

Aceasta ne aduce înapoi la începutul conversației noastre, în care accentul copleșitor pe tehnologie și digitalizare semnalează ceea ce cred eu că este începutul sfârșitului. De aceea am îngrijorări semnificative legate de introducerea tehnologiei digitale în școli înaintea vârstei de 15 sau 16 ani.

În acești ani de formare, accentul ar trebui să fie pe antrenarea creierului, învățarea modului de a gândi critic și acceptarea frustrării pozitive. Cel mai eficient mod în care elevii învață este acela prin care fac greșeli, prin care descoperă cum să nu le repete și apoi prin a fi provocați să facă greșeli noi. Acest proces forțează creierul să compare, să se adapteze și să creeze soluții – în esență, acesta este modul în care creierul învață cel mai eficient.

Tehnologia digitală, pe de altă parte, oferă adesea soluții de-a gata, eliminând nevoia de a gândi profund sau creativ. Deși poate oferi răspunsuri, nu încurajează dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor sau capacitatea de a inova. Prioritizând prea devreme instrumentele digitale, riscăm să subminăm chiar procesele cognitive care sunt esențiale pentru creșterea și adaptabilitatea pe termen lung. Accentul ar trebui să rămână pe cultivarea capacității naturale a creierului de a învăța, gândi și evolua.

Tocmai de aceea ne confruntăm cu probleme atât de semnificative, cum ar fi ratele crescânde ale depresiei, cu anxietatea, scăderea scorurilor la teste și chiar scăderea coeficientului de inteligență (IQ) începând cu anii 2000 – coincizând cu introducerea pe scară largă a tehnologiei digitale în școli.
Această schimbare este direct responsabilă pentru faptul că elevii de astăzi nu sunt la fel de capabili din punct de vedere intelectual cum erau acum două decenii. Subliniez, aceasta nu este doar o părere, este un fapt, iar dovezile sunt clare.

În țara noastră (Cehia, n.r.), situația s-a deteriorat atât de mult încât elevii trebuie să treacă examene de stat pentru a obține așa-numita „diplomă de stat”. Cu toate acestea, atât de mulți elevi nu reușeau să promoveze aceste examene, încât, în loc să reformeze sistemul educațional pentru a aborda cauzele profunde, autoritățile pur și simplu au scăzut standardele. Acum, avem elevi mai puțin capabili care trec aceste examene, obțin diplome și aplică pentru locuri de muncă care necesită acele calificări. Dar problema reală apare când încep aceste joburi: nu sunt capabili să facă față responsabilităților. Acest fapt creează un cerc vicios de incompetență și frustrare, subminând nu doar forța de muncă, ci și credibilitatea sistemului nostru educațional. Este o reamintire dură că diminuarea standardelor nu este o soluție, ci este o scurtătură care, în cele din urmă, face rău tuturor.

Nu cu mult timp în urmă, acum aproximativ șase săptămâni, The New York Times a publicat un sondaj interesant. Au intervievat 600 de manageri de resurse umane din marile corporații, iar rezultatele au fost revelatoare: 60% dintre acești manageri au recunoscut că nu mai fac interviuri cu absolvenți recenți ai universităților. De ce? Pentru că, în maximum trei luni de la angajare, acești tineri absolvenți pleacă adesea, pentru că le lipsesc abilitățile de gândire critică, de raționament și de comunicare.

Deși dețin diplome, aceste calificări nu par să mai aibă prea multă valoare. Ca urmare, dacă ai sub 25 de ani, multe dintre aceste companii nu vor lua în considerare măcar să discute cu tine. Această tendință este acum predominantă în aproximativ două treimi dintre corporațiile americane.

În România, 45% dintre absolvenți sunt analfabeți funcționali. Exact cum ați menționat, dețin diplome, dar, la fel ca în situația pe care ați descris-o, aceste diplome nu se traduc în abilități sau competențe practice. În cartea dumneavoastră subliniați că nu contează cât de mult știi, ci mai degrabă cum gândești. Există soluții pentru a schimba acest trend în societate?

Știu că ar putea suna deprimant, dar pur și simplu prezint faptele, fapte despre care foarte puțini oameni vorbesc, deși trebuie să spun că dezbaterea începe treptat să prindă amploare.

Unele țări încep acum să abordeze problema utilizării tehnologiei digitale în școli, precum și utilizarea rețelelor sociale și a telefoanelor mobile în rândul copiilor.

De exemplu, Australia, după cum probabil știți, a implementat deja o interdicție a rețelelor sociale pentru grupurile de vârste mai mici. În mod similar, Asociația Medicală din Irlanda a propus interzicerea telefoanelor mobile pentru copii, o inițiativă pe care o susțin pe deplin. Sunt mereu o persoană care tinde să fie deschisă la propuneri mai progresiste și, poate, chiar controversate, când vine vorba de aceste aspecte.

Pe baza a ceea ce aflăm din ce în ce mai mult, propun acum ceva radical: o interdicție a telefoanelor mobile pentru întreaga umanitate. Motivul este simplu: telefoanele mobile aduc foarte puțină valoare reală și au devenit catalizatorul lenei pe scară largă și al erodării legăturilor sociale.
Cred că este perfect rezonabil să păstrăm laptopurile și computerele, deoarece servesc unor scopuri practice. Cu toate acestea, spre deosebire de telefoanele mobile, este mult mai greu să deschizi un laptop întâmplător în metrou sau în spații publice. Fără telefoane mobile, oamenii ar putea începe din nou să citească ziare, reviste, cărți sau chiar să se angajeze în conversații unii cu alții, așa cum făceam când eram copii, în loc să se uite fără scop la ecrane.

CUM ARATĂ PERFECȚIUNEA  
Am citit că recomandați antrenarea creierului pentru a-l menține activ, mai ales la copii, prin învățarea unui instrument muzical sau studierea unei noi limbi. Trebuie să recunosc că eu m-am apucat de pian la 47 de ani, înainte de a vă citi. Se dezvoltă altfel creierul cuiva care ascultă muzică clasică decât creierul cuiva care ascultă hip-hop?

Nu. Pot exista diferențe subtile, dar ambele creiere – cel care ascultă muzică clasică și cel care ascultă hip-hop – sunt semnificativ diferite de creierul cuiva care nu ascultă muzică deloc. Muzica, mai mult decât aproape orice altă activitate, activează mai multe zone ale creierului simultan decât orice altceva facem.

Desigur, implică auzul, dar, de asemenea, aprinde imaginația și evocă emoții profunde. Deși acum nu sunt un mare fan al hip-hop-ului, îmi plăcea odată.

Este acel sentiment și acea imaginație evocată de muzică care permit creierului să acceseze vasta sa bibliotecă de amintiri și emoții. Acesta este motivul pentru care majoritatea dintre noi care ascultăm muzică, orice fel de muzică, o găsim atât de plăcută. Muzica are o abilitate unică de a evoca sentimente, emoții și chiar amintiri sau mirosuri într-un mod în care cititul pur și simplu nu poate.

De aceea muzica este atât de puternică. Mă bucur mult să aud că ați început studiul pianului. Eu am început să învăț cimpoiul scoțian acum vreo cincisprezece ani și, deși a fost o experiență interesantă, pianul este cu mult mai bun, mai ales pentru că nu este atât de zgomotos. Cimpoiul este incredibil de zgomotos, iar când încă înveți, sună de parcă torturezi o oaie. Nu mă mir că oricine se află în apropiere tinde să părăsească încăperea.

Muzica, mai mult decât aproape orice altă activitate, activează mai multe zone ale creierului simultan decât orice altceva facem.
Cred că toată muzica activează ambele emisfere ale creierului, dar pianul ocupă un loc special. Am crescut cântând la pian pentru că mama mea era europeană și a insistat să fac asta. Pianul este un instrument excelent de învățat; este ca un tată al celorlalte instrumente sau centrul lumii muzicale.

Cine cântă la pian înțelege mai profund toate tipurile de muzică. Oferă o fundație care te conectează la tot ce există în lumea muzicii.

CE NE FACE FERICIȚI  
Cum arată ființa umană ideală? Și aș vrea să vă mai întreb ceva: dacă mâine ați deveni tată, cum v-ați crește copilul în lumea de astăzi pentru a-l ajuta să se apropie de viziunea dumneavoastră despre ființa umană ideală? Știu că este dificil să dai sfaturi altora, dar mi-ar plăcea să aflu ce alegeri ați face dumneavoastră.

Nu am mai fost întrebat niciodată asta. În primul rând, cred că este esențial să recunoaștem că nu există o ființă umană ideală. Multe dintre provocările psihologice cu care ne confruntăm provin din căutarea perfecțiunii, în special în contextul parentingului. Mamele, de exemplu, se străduiesc adesea să-și crească copiii perfect, ceea ce poate crea așteptări nerealiste și poate contribui la diverse probleme.

Nu există un copil perfect, la fel cum nu există o persoană perfectă.

În opinia mea, persoana ideală este cea care are o înțelegere profundă psihologică a sinelui său, indiferent de cine este sau cum este.
O astfel de persoană întruchipează două calități-cheie. În primul rând, este independentă în sensul că, de-a lungul timpului, își dă seama că adevărata fericire provine din libertate: libertate față de gânduri, față de posesiuni materiale și față de dependențele externe.  În al doilea rând, se vede pe sine ca pe o entitate psihologică unică, dar autonomă, care este, într-o anumită măsură, rezistentă și capabilă să navigheze printre experiențele vieții fără a fi copleșită de ele.

A doua calitate esențială este respectul. Fără a intra în conotații religioase, cred că bine cunoscuta zicală, „Fă altora ceea ce ți-ai dori să și se facă ție!”, rezumă perfect acest principiu. Pentru mine, aceasta este fundația moralității. Cred că, în esență, asta este mai mult decât suficient. Orice altceva este, în fond, o extensie sau o variație a acestei idei.

Când vine vorba despre creșterea copiilor, m-aș concentra doar pe cultivarea a două trăsături: independența și respectul; nimic mai mult sau mai puțin.
Pentru a adăuga un gând final, deși aceasta este perspectiva mea personală, dacă ne întoarcem la știință, scopul suprem este să crești indivizi care sunt fericiți. La urma urmei, fericirea umană este, poate, cea mai prețuită dintre toate emoțiile.

Poți fi fericit fără să fii îndrăgostit, deși dragostea este, desigur, o emoție minunată și care îmbogățește. Cu toate acestea, și nu este doar opinia mea, studiile au arătat că fericirea umană este fundamental legată de un singur fapt: de prieteni. Nu este determinată de bogăție, de inteligență, de statut și nici chiar de personalitate.

Fericirea este generată de numărul de conexiuni autentice, biologice și sociale pe care le ai, idealul fiind între trei și șapte relații apropiate, adică prietenii.
Cei mai fericiți oameni din lume – indiferent dacă trăiesc într-un cartier sărac sau într-un penthouse – sunt cei care au o rețea reală de sprijin uman în jurul lor. Nu vorbesc despre conexiuni pe rețelele sociale, ci despre relații semnificative, față în față, unii cu alții.

Având acest fapt în minte, aș dori să mă asigur că dezvoltarea copiilor mei se bazează pe cultivarea prieteniilor reale și formarea parteneriatelor autentice. Aceste conexiuni, mai mult decât orice altceva, vor sta la baza fericirii lor.

Când eram tânără, mă impresiona inteligența. Acum, mă impresionează cu adevărat bunătatea. Pe dumneavoastră ce vă impresionează la oameni?

Cred că sunt întotdeauna impresionat când întâlnesc pe cineva care este cu adevărat ancorat în ființa sa. Cineva care se înțelege profund pe sine și emană o senzație de forță interioară, consistență și chiar un anumit grad de solitudine.

Când o astfel de persoană este bine dezvoltată și posedă o perspectivă unică, mă impresionează și mai mult, devenind un model de urmat. De-a lungul vieții mele, am avut norocul să întâlnesc câțiva indivizi care mi-au fost modele imense, inspirație și m-au influențat profund.

Cu toate acestea, simt că acest concept de modele de urmat a dispărut în mare măsură din gândirea modernă, sau cel puțin a fost distorsionat. Astăzi, oamenii sunt rareori susținuți ca modele pentru caracterul sau realizările lor. În schimb, dacă sunt celebrați, este adesea pe baza popularității sau a numărului de urmăritori pe care îi au mai degrabă decât pentru ceea ce au realizat sau pentru înțelepciunea pe care o întruchipează. Această schimbare, în opinia mea, este profund îngrijorătoare și reprezintă o pierdere semnificativă în modul în care ne valorizăm și ne inspirăm unii pe alții.

Cel mai izbitor exemplu în acest sens este ceea ce consider una dintre cele mai proaste creații din istoria omenirii: INFLUENCERUL.
Pentru a fi un influencer, trebuie să fii, în cel mai bun caz, neconvențional, și în cel mai rău caz, complet excentric, adesea până în punctul de a fi psihologic instabil.

Întregul concept se învârte în jurul atragerii atenției, nu pentru vreo contribuție sau realizare semnificativă, ci pentru ceea ce aș numi o „valoare anormală”. Este vorba despre a ieși în evidență doar pentru a te face remarcat, nu pentru ceva ce ai realizat cu adevărat pentru beneficiul altora sau al societății.

Ideea unui profesor, preot sau chiar a unui părinte care devine model de urmat, cineva de admirat, a luat, de-a lungul ultimelor câteva generații, o turnură semnificativă spre rău. Cred că această schimbare ne-a fost dăunătoare.

Asta și pentru că în societatea de astăzi egalizarea și incluziunea au determinat nonvalorile să devină egale cu valorile.

Într-adevăr, acest declin este legat de un alt trend îngrijorător în societatea digitală de astăzi: accentul pus pe egalitate în detrimentul talentului. În încercarea noastră de a nivela terenul de joc, am diminuat inadvertent valoarea abilităților excepționale, a înțelepciunii și a realizărilor. Acest fapt, mă tem, a dus la o cultură în care mediocritatea este adesea sărbătorită, iar adevăratele modele de urmat devin din ce în ce mai rare.

Aceasta este o altă dilemă biologică și evolutivă.

Omenirea a progresat pe baza principiului competiției, nu pe ideea că fiecare individ din specia noastră ar trebui să fie identic cu ceilalți.
Desigur, egalitatea este esențială în anumite domenii cum ar fi: egalitatea în fața legii, în statutul bărbaților și al femeilor (sau mai degrabă, asigurarea că femeile sunt egale cu bărbații) și în alte drepturi fundamentale. Cu toate acestea, nu trebuie să acceptăm sau să promovăm indivizi doar pentru că sunt diferiți. În timp ce aceștia merită respect, asta nu înseamnă că trebuie să le oferim oportunități – cum ar fi locuri de muncă – doar pentru că provin dintr-un mediu istoric discriminat.

În mod similar, dacă o persoană obține nota 10 la școală și altcineva obține un 7, persoana cu nota 10 ar trebui să fie pe bună dreptate luată în considerare pentru un loc de muncă. Nu ajută pe nimeni să-i spui persoanei cu nota 7: „Ai încercat din greu și ești la fel de bun ca persoana care a luat 10”. Meritul contează, iar a pretinde altceva subminează atât realizările individuale, cât și progresul social.

Efortul este important – este punctul de plecare –, dar, în cele din urmă, și rezultatele trebuie să conteze. Aceasta este o altă problemă semnificativă, din cauza ascensiunii lumii digitalizate și a influenței liberalismului și neoliberalismului care au început să modeleze politica la sfârșitul anilor ’70. Întâlnim rezultate reflectate în liderii politici pe care îi vedem și în tendințele culturale mai largi.

Există acum o mișcare tot mai mare de revendicare a identităților și a valorilor noastre individuale, ceea ce reprezintă o schimbare încurajatoare.

Mediocritatea este adesea sărbătorită.
Omenirea va atinge nemurirea?

Oh, sper că nu! Biologic, cred că este imposibil. Fie că ne place sau nu, scopul nostru principal în viață este clar: să avem copii, să ne transmitem genele, să-i educăm, să le permitem să învețe de la noi și apoi să ne retragem. Pentru asta suntem aici.

Orice altceva – hobby-uri, realizări, experiențe – este doar desertul. Este sosul, cireașa de pe tort. Dar, în esență, motivul fundamental al existenței noastre este înrădăcinat în acest imperativ biologic.

Suntem aici să ne transmitem genele. Există o carte minunată de Richard Dawkins numită „Genul egoist”, pe care o recomand cu căldură. Personal, sunt un romantic și nu-mi place să mă gândesc la mine doar ca la un pachet de gene cu două picioare și un creier.

De-a lungul timpului, am dezvoltat sisteme de valori pentru a adăuga sens existenței noastre. Totuși, în esență, toate aceste sisteme de valori – indiferent cât de complexe sau profunde sunt – în cele din urmă sunt doar pentru a ajuta genele noastre să supraviețuiască. Sau cel puțin, asta ar trebui să facă.

Desigur, discuția noastră de astăzi subliniază cu adevărat cum aceste sisteme de valori au fost transferate pe un teren complet diferit, unul care nu mai este pur biologic. În schimb, este un teren tehnologic, iar asta schimbă totul.

Nu vă voi întreba dacă sunteți un om fericit. Dar sunteți un om împlinit? În interiorul dumneavoastră adânc, în esența dumneavoastră? Sunteți în pace cu cine sunteți?

Mă simt complet împlinit. Mă consider extrem de norocos. Când reflectez la ce am spus, ce am scris și ce am realizat, îmi dau seama cât de norocos sunt. În primul rând, încă sunt aici la vârsta mea. Acest fapt este, în sine, un dar. În al doilea rând, am trei copii și doi nepoți, ceea ce îmi aduce o bucurie imensă.

În al treilea rând, mi-am adunat gândurile într-o carte – a doua mea carte – și am scris destul de mult. Să văd cum munca mea ajunge la alții, satisface partea extrovertită a caracterului meu.

Am făcut aproape tot ceea ce am vrut să fac și am văzut aproape tot ceea ce am vrut să văd. Acum, mă întorc spre interior, folosind tot ceea ce am învățat pentru a explora și aplica principii filosofice ca neurofilosof.

Așadar, da, sunt extrem de mulțumit. Singurul aspect care încă îmi stârnește curiozitatea este de a verifica dacă am dreptate în ceea ce am scris, mai ales despre creierul muribund și despre ce se întâmplă cu noi după ce ne întoarcem de unde am venit.

Deși ideea despre ce vine după viață poate fi înfricoșătoare pentru unii – și recunosc, mă sperie și pe mine –, nu mă grăbesc să o experimentez mâine. Sper să mai rămân pe aici ceva timp, poate chiar să vă vizitez în România, într-o zi.

Citiţi integral materialul exclusiv pe qmagazine.ro